Port un tricou cu maneci lungi si probabil cu 3 numere mai mare decat mine. Sunt distrata si tot ce-mi ruleaza prin minte sunt scenarii de filme dragute.

Stii scenele alea cand el si ea se cearta rau? Ea pleaca furioasa si-l lasa pe el imbufnat, orgolios, nestiind daca sa fuga dupa ea sau nu. Si nu fuge. Si nu mai vorbesc. Si fiecare se plange la prietenii lui, sunt morocanosi mereu, se ciondanesc cu ceilalti si apoi rad! Si au emotii. Si se suna. El ar trebui sa o sune pe ea (it should be the main rule of a gentleman). Ea ii vorbeste frumos, politicos, dar fara sa arate cat de dor i-a fost de el de fapt (si asta e the main rule of a lady!). Si apoi inchid. Si tremura. El zambeste, ea pluteste prin camera si amandoi si-ar da toti banii pe un bilet de tren/avion. Si se intalnesc. Si se iau in brate. And they kiss each other. Mhm...

Ei bine ... scenele astea-mi plac mie mult de tot. As putea sa mananc mandarine si sa ma uit la filme cu scene de genul long time. Btw, mandarinele pe care le mananc acum mi-au provocat un dor teribil de Craciun. :(

Vai! Si mai stii scenele alea cand ea are caciulita pufoasa si manusele tricotate si el are esarfa draguta si o pupa cand afara ninge? Puf. 

Sauuuu el ... el are tricou cu Superman si ea il poarta prin casa. Sau ii poarta camasile ... albastre. Si el se trezeste si o invarte prin toata casa si o pupa. 

Pentru ca scenele astea nu sunt siropoase, sunt speciale. Pentru ca de obiceii indragostiti pot face astfel de lucruri. Pentru ca nu stiu, mi-e dor sa fiu indragostita, sau poate sunt ... si pentru ca e cel mai frumos sa fii adolescent. Si indragostit. Mereu.
Dar cumva, inevitatil ... se ajunge la scenele in care ea plange. Si in filmele bune, lui ii pare rau. Si stie sa o impace, chiar daca probabil ii e frica ca o sa fie penibil. Dar nu o arata. Asta il face pe el el. Doar de asta are tricou cu Superman. Si ei ii trece. Si se strang in brate. O pupa pe frunte. Pe par. Pe gat. Mhm, part two.
Si totusi ... cred ca scenele cele mai dragute sunt cele in care ei se cearta in mijlocul strazii. Si tipa unul la celalalt si sunt super hotarati sa nu cedeze. Si se intorc in acelasi timp, peste 2 secunde. Si pentru ca se intorc in acelasi timp, nu se mai pune ca au cedat. Nu sunt eu romantica, sunt scenele simpatice foc. CLAR.

"Toţi escrocii de pe pâmânt la un loc nu fac cât cei care se înşală singuri."

                                                                                  

                                                                                      Charles Dickens   

Da. Oamenii se mint singuri, e un adevar universal. Omul este cel mai mare dusman al sau. Oamenii cauta motive pentru care se inseala pe sine. Oamenii nu sunt sinceri nici macar cu ei insisi. De ce? Din comoditate, din frica de ceva "nou", din neincredere in fortele proprii. Pentru ca e mai usor sa apelezi la a te minti pe tine insuti, spunandu-ti ca totul va fi bine, decat sa incerci sa rezolvi o problema. E mai usor sa ignori decat sa fii curajos. 
Multi cred ca iubesc cand nu e asa. Cred ca sunt buni si ca sunt obiectivi, cand de fapt sunt rai si isi formeaza opiniile in functie de preferinte sau de dusmanii. 
Oamenii sunt fricosi si cred ca nu vor reusi, pentru ca nu mai au ambitie ... isi pierd esenta, idealurile, felul de a fi. Unde? In rutina. 
Majoritatea prefera sa fie superficiali. Sa nu se implice. Sa dezvolte vicii si manii care sa umple golurile din viata lor. Ceea ce nu realizeaza toti acesti oameni e ca isi fac rau singuri. Isi rapesc sanse la fericire. 
Cei mai multi se prefac pentru a fi acceptati intr-un grup unde isi pierd identitatea. Incep sa se lase condusi si sa gandeasca la fel ca intregul grup, nu ca ei insisi. Au uitat cu totii ce inseamna sa fii distinct, caci sunt prea preocupati de parerea celor din jurul lor. 
Oamenii sunt fatarnici. Pretind ca iubesc cu adevarat o anumita persoana din jurul lor. Cum poti iubi pe altcineva, cum poti face fericit o alta persoana, daca nu te iubesti pe tine insuti, daca nu stii ce te face pe tine fericit? Si mai ales...cum poti afirma ca iubesti pe cineva mai mult decat te iubesti pe tine, daca in definitiv ... tu nu te iubesti?
Cum sa te iubeasca altcineva cand tu te prefaci, cand tu iti renegi sufletul, caracterul?
De ce sa nu fii optimist, increzator? Increderea in sine e arma celor inteligenti, lauda apartine prostilor. 
Cel mai rau e ca, oricat ar incerca, oamenii nu se vor putea minti la nesfarsit.  Asa se face ca intr-o zi vor privi realitatea in fata si ii va durea, vor fi dezamagati de propria persoana. Si totusi, niciodata nu e prea tarziu. Macar la sfarsit sa dea dovada de curaj si demnitate.
Oamenii au nevoie sa fie sinceri. 

Cum ar fi ca intr-o dimineata sa cunosti ce te intriga si ce te atrage cel mai mult? Cum ar fi sa fie totul complicat de simplu? Cum ar fi sa lasi entuziasmul sa te cuprinda de fiecare data cand totul merge prost? Cum ar fi sa iti traiesti visele la nesfarsit? Cum ar fi sa fii o contradictie si sa te iubeasca un absurd?
Cum ar fi sa pleci la scoala si sa te trezesti in gara? Cum ar fi sa te indragostesti de o voce? Cum ar fi sa nu se schimbe sentimentele niciodata? Cum ar fi sa inveti oamenii sa nu mai fie rai? Cum ar fi sa inveti oamenii mari sa fie din nou copii?
Cum ar fi sa te transformi in furtuna sau in soare? Cum ar fi sa iti controlezi destinul? Cum ar fi sa pierzi o vara intreaga stand pe nisip? Cum ar fi sa il certi pe Fat-Frumos?
Cum ar fi sa iti ramana cineva implementat adanc in minte? Sa nu mai uiti? Cum ar fi sa uiti totul?
Cum ar fi sa am mereu fluturi in stomac?

Lasa-ma sa-ti spun povestea: doua fire impletite, innodate in intamplari si amintiri, strans legate, care nu se vor desparti niciodata. Doua fire formand unul. Pornind de la un capat si ajungand la celalalt, adapostind intre ele o multime de cuvinte, de fapte si o istorie implicand sentimente complicate care incep intr-o vara si care continua cu frunze de toamna.

Si firele se amesteca. Unul negru, altul maro, se impletesc atat de frumos ca nu-ti poti lua ochii de la ele. Povestea merge mai departe(ca vantul din Vama Veche). Uneori intr-un ritm alert, rapid, nebun, plin de adrenalina, alteori lent, mototol, romantic.

Uneori legatura se strange, alteori firele se deznoada putin. Dar mie-mi place povestea firelor care se strang si pe asta am sa ti-o spun. Cu fiecare zi, legatura devine mai puternica. Mai tare, mai diferita decat a celorlante fire din jur care par a se destrama zilnic din ce in ce mai mult. E de neinteles si totusi frumos. Si drumul continua, iar ele se unesc si totusi de fiecare data diferit. Cu un nod nou. Cu o impletitura diferita de cea precedenta.

Vezi, e simplu...firele astea se impletesc intr-o poveste. Povestea in care cred eu. Si in care as vrea sa crezi si tu. Candva, poate, intr-o zi, firele se vor desparti. Dar mai e mult pana atunci. Si chiar daca se va intampla asa, chiar daca ata s-a terminat, ele au creat un snur impreuna. Impletit in cel mai frumos mod.

E amuzant, cum sa crezi in povestea a doua fire? Nu crezi pana nu intalnesti firul de ata potrivit tie. Pana nu te impletesti si nu mai vrei sa te despletesti de celalalt fir. Pana nu creezi un snur.

Il vad ridicand o spraneaca, privindu-ma sceptic, zambind totusi in coltul gurii. Ma intreaba:

-Spui ca iubesti ploaia pentru ca de fiecare data are alta melodie?

-Da, e simplu. Ai iubi-o si tu daca ai stii sa o asculti. 

-Nu cred, de cand eram mic am iubit caldura, zilele senine, faptul ca puteam sa ma joc in aer liber.

-Erai mic...

-Si acum ce e schimbat?

-Acum esti mare!

-Sunt...mare? Asa e, cred, sunt mare!

Rade. Ma priveste cu ochii lui blanzi si rade. Isi ridica sprancele si priveste amuzat inspre mine. Are gropite. Se uita la tricoul pe care il port. E larg. Miroase bine. E al lui. 

-Da, vreau sa zic...acum poti iubi ploaia! Nu iti dai tu seama, dar are multe de oferit. 

-Multe de oferit...domnisoara, poti, te rog, sa-mi dai exemple concrete? 

-Nu in fiecare zi ploua, nu?

-Decat daca locuiesti in Londra.

-Of, as fi vrut eu sa fie asa...dar nu e. Deci nu in fiecare zi ploua, nu?

-Pai nu. Si asta e bine.

-Si totusi, cand ploua, e linistitior. E relaxant...imagineaza-ti numai: afara ploua, vremea te tine pe loc, te tine langa semineu, cu o cana de cappucino in mana. Te tine langa mine, in bratele mele. Si eu te ciufulesc. Eu iubesc ploaia.

-O iubesti? Ploaia?! Nu-i cam mult spus?

-Nu...o iubesc, pentru ca mi-a oferit cele mai frumoase momente. 

-Si eu care credeam ca eu ti le-am oferit!

-Nu tu...ploaia.

...se uita la mine...nu zice nimic, se intoarce si isi pune o cana de ciocolata calda...

-Ploaia...si nu eu.

-Da, chiar asa!

-Credeam ca ai nevoie de soare...

-Am! Am mare nevoie de soare....mai ales cateodata.

-Si atunci, cum iubesti ploaia?!

-Pai...ti-am explicat. Mi-a oferit momente magice. Le retraiesc de fiecare data cand ploua...

-Nu inteleg...

-Nu vrei sa intelegi.

Se gandeste....isi aduce aminte, iar expresia lui de om ganditor ma face sa zambesc. Ma priveste pierdut. Gura i se intredeschide si seamana mai mult ca niciodata cu un copil. Imi vine sa-l pup.

Da, si-a adus aminte. Iubesc ploaia pentru ca prima oara cand ne-am intalnit ploua. Prima oara cand m-a sarutat a fost in mijlocul unei ploi de vara. Iubesc ploaia, pentru ca imi face pofta de carti, de a ma ghemui in pat, iar el vine langa mine si ma saruta...ploaia imi face pofta de dragoste, de el. 

Cand ploua, sta cu capul pe mine, iar eu ma joc cu parul lui, incercand totusi sa citesc. Dar imi distrage atentia, sarutandu-ma pe corp...si inca o data n-am sa termin capitolul...

Ma ia in brate. Stie ca iubesc ploaia, pentru ca mi l-a adus pe el, pentru ca el e al meu si asta e tot ce-mi doresc.

Imi spune:

-Stii...te iubesc! 

Cateodata sunt sigura ca e un copil. Acum ma ridica de pe blatul bucatariei, ma strange tare in brate si ma invarte prin toata camera. Rade, e vesel si ma pupa pe gat. Isi ingroapa fata in parul meu si ma strange cat mai aproape posibil de el.

Si eu il iubesc...

   Doare cand intelegi ca unele cuvinte nu pot fi rostite niciodata. Ca oricate scenarii ai fi construit in mintea ta, acele cuvinte si-au pierdut demult intelesul sau rostul. E greu sa te uiti inapoi si sa te intrebi: "cum ar fi fost daca...?" Si totusi, te gandesti ca poate altfel nu trebuia sa fie. Desigur, ceea ce spui e in contradictoriu cu ceea ce simti, ganduri se lupta cu sentimente, reprosuri cu propriile tale incurajari. Poate nu era momentul.          
  Daca e sa fie, va fi. Poate ar fi fost prea frumos sa fie adevarat. Poate te-ar fi schimbat. Poate s-ar fi terminat dureros. Poate doar incerci sa gasesti scuze. Poate nu. Poate doar incerci sa mergi inainte. Poate e curaj, poate e frica, poate e cedare, poate e nostalgie. Sau poate sunt toate.

  Ai fi putut spune o mie de lucruri si nu ai spus niciunul. Unii o numesc orgoliu, dar orgoliul nu se aplica la toate persoanele. Cel putin, orgoliul nu se aplica la o anumita persoana. Cineva care, fara sa stie, fara sa vrea, te-a invatat ceva: sa tii la o persoana, sa nu o vezi pe ea, ci sa-i vezi caracterul, sufletul, ambitiile. Se spune ca atunci cand o iubesti o persoana ii cunosti garderoba. Pentru mine e mai mult sau mai putin invers. Eu nu vad haine, vad doar pe cineva care a reusit sa-mi fie drag. Mai presus de orgoliu si de toate lucrurile copilaresti pe care le experimentasem. Deci, cum ramane cu "m-am blocat si nu i-am putut spune nimic?". Cum ramane cu ideea bine raspandita "comunicarea ajuta la construirea relatiilor de orice fel"? Cum ramane cu tremuratul?      

  Cum poti sa tremuri, cum sa-ti bata inima asa? Intotdeauna am fost de parere ca atunci cand esti confuz, trebuie sa iti asculti inima. Cand bate mult mai tare decat de obicei...stii. Pentru ca inima nu te minte niciodata. Nu e rationala, nu incearca sa fie. E doar sincera.

  Si totusi, dupa toate astea, parca nu iti pare rau. Chiar daca totul nu s-a terminat ca in comediile romantice, ai simtit ceva. Intens, de lunga durata, sincer. Pentru cineva. Pentru un baiat. Si nu te-a dezamagit. Pentru ca ai crezut in el si a dovedit ca poate. Chiar daca asta implica sfarsitul a ceva ce acum un an inseamna atat de mult pentru tine...

  E frumos sa simti ca tii la o persoana cu adevarat. E frumos sa te faca sa tremuri involuntar doar folosindu-se de o privire...

  Mie una mi-e dor...

  De tine.

Nu stiu cum sa-ti explic ca sunt sufletele noastre. Iti spun doar atat. Gandeste-te la o masa pe care sunt asezate creioane colorate. Unul albastru, altul rosu, unul maricel verde, altul mai mic maro. Asa sunt si sufletele noastre, intr-o zi pot fi suparate ori pline de iubire, in alta zi pot fi pline de speranta sau ranite.

Gandeste-te la melodiile tale preferate. Azi sufletul meu  este "Yellow" de la Coldplay, maine poate fi "Someone like you" de la Adele. 

Poate sufletul are in fata un labirint de cuvinte, de incercari pe care doar cineva le poate trece si poate ajunge cu adevarat in sufletul tau...

Poate cineva are un suflet atat de bland incat vei stii doar privindu-l. 

Poate sufletele sunt intortocheate, poate sufletele sunt locurile unde visele ajung in cele din urma, implinite sau nu. Poate sufletul meu esti tu. Poate ce simt pentru tine sau ce simte el pentru ea ne ocupa sufletele.

Sufletul meu e puternic. E indestructibil. Si totusi, tu reusesti cateodata sa-l ranesti.

Nu stiu daca exista sufletele murdare, sau doar oameni murdari care nu au grija de sufletele lor. 

Si cateodata, apar oameni blanzi si curati care au grija si de sufletul tau. Poate chiar involuntar. Ei doar te iubesc. Uneori stii, alteori nu, dar orice forma de iubire are grija de sufletul tau..

Altadata, iti incredintezi sufletul persoanei iubite. Si, ca intr-un basm, acea persoana te iubeste la randul ei si sunteti sufletele pereche. Cateodata ma intreb daca atunci cand mergem grabiti  nu incercam doar sa ne cautam sufletul pereche.

Spune-i unui suflet drag ce simti pentru el. Nu e nevoie de cuvinte. Sufletul tau comunica cu sufletul unui animal fara cuvinte. Si atunci...cand putem folosi cuvinte de ce oare ne e mai greu sa exprimam sentimentele pe care le avem pentru o alta persoana?

Sufletele sunt indecise. Pentru ca nu pot fi distruse niciodata, dar totusi sunt atat de fragile...

http://www.youtube.com/watch?v=P27MPi3ZhCg&ob=av2e   

  5 octombrie si o cana de cappucino. Coldplay si liceu. Miercuri, dor de vineri. Ma gandesc la multe lucruri deodata si de fapt nu ma gandesc la nimic. 

  Mi-e dor de multe lucruri, cele mai multe legate de trecut si totusi incerc sa ma obisnuiesc si sa ma identific cu ce mi se intampla acum. Si am langa mine oameni de care-mi pasa. Oameni care au stiut sa fie mereu langa mine si sa ma sustina atunci cand simteam ca nu mai pot continua ceva anume, din motive de oboseala, incapatanare, nepasare manifestata de alti oameni si asa mai departe. Oameni pe care-i iubesc si ma iubesc si ei la randul lor. Si nu din acest motiv ii iubesc, nu suport expresia "te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine". Mi se pare ca denota egoism. Imi iubesc prietenii pentru ca sunt speciali si pentru ca m-au facut sa ma atasez de ei. Da, au facut asta si prin comportamentul lor fata de mine, dar imi place sa cred ca acel comportament s-a nascut tocmai din faptul ca le-am inspirat aceleasi lucruri pe care mi l-au inspirat si ei mie. Prietenii mei sunt buni, frumosi, calzi, ambitiosi si diferiti. 

  Ma intreb cum se nasc relatiile dintre oameni. Uneori din priviri, alteori din conversatii purtate cu oameni necunoscuti la miezul noptii(sau cel putin necunoscuti pana atunci). E curios cum unii oameni care au fost dintotdeauna in viata noastra pot pleca atat de usor, iar altii apar intr-un mod total neasteptat si raman acolo pentru totdeauna. 

  Nu-mi plac oamenii care renunta la alti oameni, fara sa aiba motive intemeiate. Nu-mi place ca ceea ce alegem sa facem in viata ne indeparteaza de persoanele dragi. Cateodata e mult prea greu sa lasi o persoana iubita in urma, chiar si atunci cand esti obligat. Nu as spune ca suntem "obligati" sa facem ceva anume, consider ca avem libertate deplina....si totusi uneori suntem constransi. Poate chiar de constiinta sau de sentimentele noastre. Parca uneori e mai bine sa lasi pe cineva in trecutul tau decat sa-l faci sa sufere. Am mai spus-o si o repet: niciodata nu alege pentru sufletul altcuiva. 

Mi-e dor de mai si de plaja goala, de cerul innorat si de mare. Si de prietenii mei, veseli, fericiti, plini de entuziasm, desfacand sticlele de sampanie pentru ca ajunsesem cu totii la mare. Pentru ca urmau 3 nopti de distractie, dintre care doua de Vama Veche.

Mi-e dor de o carte buna, de oamenii pe care ii admir, de fericirea ce urmeaza unei dorinte implinite, de oameni fericiti.

  Imi propun sa fac pe cineva fericit. Fericit in adevaratul sens al cuvantului. Si sa zambesc...cat mai mult posibil. Sunt mandra ca inca pot sa fiu altcumva decat superficiala, inca pot sa visez cand toata lumea imi spune sa ma mentin pe pamant. 

  Stiu ca gresesc. Imi place. Si totusi, vreau sa fac lucrurile asa cum simt. Cum trebuie. In felul meu. 

Daca vrei sa te indragostesti de mine, trebuie sa stii... Trebuie sa stii ca te indragostesti de mine cand mi-e frica sau cand sunt curajoasa. Te indragostesti de mine cand sunt imatura si vreau doar sa dorm inghesuita in tine, te indragostesti de mine cand suparata si nu mai spun niciun cuvant, te indragostesti de mine cand ascult melodii triste si vreau sa ma tina cineva in brate, ca sa pot plange si adormi, te indragostesti de mine cand nu ma mai pot opri din ras, cand sunt orgolioasa, cand as vrea sa te cert, dar fug repede in camera. Daca te indragostesti de mine, te indragostesti si de mare, de nisip, de soare.

Te indragostesti de tot ce sunt si tot ce imi doresc sa fiu. Te indragostesti de mine cand sunt indragostita de tine si sunt...ca un copil. 

Si daca te indragostesti de mine, te rog sa ai grija de mine. Nu ma schimba. Lasa-ma doar sa te iubesc si sa fiu mereu indragostita de tine. De tine si de ce iti place, de cum gandesti, de cine esti, de cine vrei sa devii. De sufletul tau, de parul tau, de mainile tale, de felul in care le tii intr-ale mele, de vocea ta, de ochii tai aproape negri. De faptul ca esti aiurit, ca bei cafea dimineata, ca fumezi, ca ma faci sa-mi fie atat de dor de tine...
Da, de tine chiar m-as indragosti! 

I guess I'm not perfect, I sometimes say and do too many stupid things, i lose persons and things, I don t give a damn and I don't care, I don't hear, I've got my head up in the clouds, I can't concentrate. And so what?

Look at me. I'm human. I'm young. I can do whatever I want wherever I choose to do it. I don't want to miss opportunities, I don't want to become upset because of my friends, if they even are what I call "friends". I want to be everything. I want to enjoy life. I don't wanna sit here and watch how you wasted your life, I have mine and i wanna live it by myself. So what if I don't know to love somebody properly? Who the fuck do you think you are to tell me how to do it? I want to fall in love and out of love. And again until I discover by my own how it is to love a person for real.

I wanna create something. I imagine, I dream, I make plans and sometimes I don't have plans and I just hope for some luck. I want to get old and look back and have no regrets. 

So let me. Let me live my life. Let me live it now. There's no tomorrow, there's no yesterday. I m 17, i live in the present, I don't want to remember bad moments from the past. They don't help me at all. I'm not wasting my life, I'm actually living for something. And I believe in me. And you should do the same. :)

Parca a fost odata, demult, parca sunt amintiri vechi pierdute intr-un cufar aruncat in mare, parca sunt atat de invechite ca li s-au sters contururile, parca sunt rupte, sfasaiate si neintregi, parca ar fi trebuit sa fie uitate si neredescoperite niciodata.

A fost o poveste simpla si totusi prea complicata pentru sufletele lor mici, gata sa se avante, fara sa cunoasca suferinta, ci doar speranta. A fost povestea a doi copii ce purtau zambete in ochi, copii ale caror vise erau nepatate. Erau puri, erau firavi, dar nimanui nu i-a pasat. Erau curajosi si se aveau unul pe celalalt.

Au vrut sa construiasca segmente de viata impreuna. Nu purtau ei vina pentru realitate. Chiar asa, cine a construit realitatea? Si cine crede in ea? Ei nu credeau si astfel daramau lumea din jurul lor si creau alta noua. 

La 17 ani erau de parere ca vara nu se va termina niciodata, ca vor putea fugi mereu in Gara de Nord, ca vor sta intotdeauna pe nisip tinandu-se de mana si, cine stie, poate intr-o zi vor salva lumea.

Dar se spune ca toate lucrurile bune au un sfarsit. De ce, n-am inteles niciodata. De ce sa murdarim lumea?  Asa se intrebau si ei, fiindca momentele cand te lupti cu lumea intreaga sa protejezi ceva in care crezi cu adevarat sunt cele mai dificile, sunt cele care se joaca cu inima unui adolescent si cele care ii rapesc inocenta si-o sfarama.

Cum poti sa mai iubesti oamenii cand ei distrug tot ce ai iubit tu vreodata? Nu poti, ametesti, parca nu mai esti tu....

Si deodata te trezesti...mare. Adult. Responsabil. Matur. Si iti amintesti povestea lor si cat de curate le erau sufletele. Iti amintesti prin ceata, nu te recunosti, te gandesti ca poate totusi ti-a soptit cineva, intr-o seara, la ureche sau poate era dintr-un film...

Chiar atat de mult te-ai schimbat?

As vrea sa te ajut, dar eu sunt nu sunt decat o adolescenta imatura si iresponsabila, iar oamenii mari nu cred in cei ca mine. 

Mai intai a fost plictiseala, apoi starea de neliniste. Oboseala a venit cea din urma. Renuntase sa se mai gandeasca, sa incerce sa invinga starea in care se afla. Nu cauta sfaturi, ar fi preferat sa nu-i vorbeasca nimeni. Oricum niciodata nu-i asculta pe ceilalti pana la capat. Nu avea rabdare si caracterul ei impulsiv o facea sa actioneze pe loc. Uneori se dovedea a fi o calitate, alteori se intorcea impotriva ei si o indeparta de oameni. Putea fi linistita ca o copila, dezvaluiandu-si temerile si devenind vulnerabila, sau putea fi sarcastica, fiind capabila sa trateze intr-un mod rautacios orice persoana pe care nu o aprecia.

Nu stia ce o durea, ar fi vrut doar sa stea mereu intinsa pe canapea si sa piarda notiunea timpului. Ar fi vrut ca cineva sa-i adune gandurile si sperantele si sa le piteasca intr-un loc, iar ea sa aiba curajul sa nu le caute niciodata. 

Se intreba daca asa fusese ea si inainte. Dar cand nu a visat si cand nu a dorit sa i se indeplineasca visele? Intotdeauna a dorit ceva sau pe cineva si intotdeauna a luptat.

Acum era altceva. Se schimbase totul, incepand cu ea, de cand aparuse el. Pentru ca el nu semana cu altcineva, pentru ca aparuse in viata ei intr-un mod neobisnuit si pentru ca disparea tot asa. 

Uneori era nerabdatoare si asteptarea ei se transforma in furie si frustrare. Ar fi vrut s-o preschimbe in nepasare. 

Dar il simtea... el se plimba pe conturul gandirii ei, ii inchidea ochii si o impingea spre visare. El trezea dorinte, sperante. Stia ca ea nu-i poate face niciun rau. De fapt, stia ca ea nu mai poate face nimic, decat sa se lase condusa. Si asta o speria, se inchidea in ea, fugea de el si de ce simtea.

Nu vroia sa creeze o poveste, nu vroia sa isi imagineze, vroia sa traiasca. Cu sau fara el. Vroia sa fie curajoasa. Ca atunci cand era mica. Sa le faca fata tuturor, sa se strambe cand adultii vorbeau prostii, sa le explice ca ea stie mai bine si ei sa se amuze. Dar ea sa fie demna, incapatanata si sigura pe ea. Si mai ales, sa fie fericita singura. 

Exista ceva nebunesc in ea care o facea sa se contrzica singura, simtirile ei se loveau unele de altele si nu mai reusea sa ia o decizie. 

Si el...el parea sa o contina si pe ea undeva inauntrul lui, el nu semana cu ei si ea dorea ca el s-o protejeze si sa o invete sa iubeasca. 

Si a adormit. Parea si mai usoara si mai mica, iar parul ei se despletise si se rasfirase pe marginea canapelei. Cartea ramasese deschisa langa mana ei, si o cana de cafea cu lapte era asezata pe coltul masutei de alaturi. 

Trebuie sa intelegi ca asa este adolescenta. Atunci cand crezi ca problemele s-au terminat, apar altele noi. Si trebuie sa te aduni, sa lasi frica la o parte si sa incerci sa le rezolvi. Si lacrimile apar fara sa vrei, sunt necontrolate si uneori simti ca mai bine te-ai lasa in voia lor. 

Si astepti un inceput, dar parca nu mai vine. Astepti pe cineva, ai impresia ca esti "defecta" pentru ca inca mai speri ca undeva e o persoana a carei poveste se va impleti cu a ta si firul ce le leaga n-are sa le mai separe niciodata. 

Totul lasa o amprenta puternica pe sufletul tau. Iti e frica sa simti durerea, dar parca nu esti tocmai tu persoana care sa renunte, care sa se lase batuta. Nu, nu vei fi tu copila care s-a predat in fata adolescentei. 

Stiu ca te lupti cu toata lumea, stiu ca incerci sa te controlezi din greu, sa accepti parerile celorlalti, sa le accepti defectele. Mai stiu si ca nu ti-e usor, ca iti reprosezi multe lucruri si ca uneori esti stangace in ceea ce faci. Dar nu lasa circumstantele sa te influenteze, nu te transforma in persoana pesimista care cauta finalul  inainte ca totul sa fi inceput. 

Nu-ti rata viata, nu lasa viciile sa te domine, fii curajoasa si nu lasa sansele sa treaca pe langa tine.

Nu lasa pe nimeni sa te impedice sa visezi, dar nu visa prea departe, uneori realitatea e ea insasi un vis. 

Si te rog...nu fugi de durere, nu-ti fie frica sa plangi, sa suferi, sa risti. Cand plangi parca esti mai umana decat toti oamenii din jurul tau. 

Si de azi sunt bine. De azi nu-mi mai pasa, nu mai bag in seama, nu ma mai supar. De azi evit, uit, nu-mi mai amintesc.

De azi astept, gandes optimist, de azi nu mai am nevoie de ei, de "prieteni". De azi nu ii mai aud. Nu stiu cum se face, dar nu mai aud ce spun. De azi nu mai ascult minciuni.

De azi sunt copil, de azi fac inimioare cu Teo pe zapada, de azi ma arunca Andrei in zapada. De azi nu ne mai certam, de azi scriu versuri de la Vama Veche pe caietul de fizica, de azi ma las de Pepsi(incerc).

De azi numar zilele pana cand va fi vara. De azi o sa-i dau in fiecare zi de mancare catelusului din curtea scolii, de azi nu mai injur, de azi zambesc.

De azi am uitat de toti si de toate, de azi i-am sters pe toti. De azi o iau de la 0, de azi incepe totul.

De azi am 17 ani, de azi ma gandesc ce-o sa fac la 18, de azi am noroc, de azi sunt cuminte...

De maine poti sa ma cunosti si tu. De maine poti sa ma inveti sa te iubesc.

Si nu stiu ce o sa iasa, nu stiu cum o sa fie, nu iti promit nimic. 

Nu stiu, poate ca totul o sa fie mai bine de maine. :)

Imi pare rau daca ai crezut ca timpul inseamna uitare. Imi pare rau ca privirile mele s-au incurcat cu ale tale. 

Imi pare rau ca nu am stiut sa iti spun si cand sa-ti spun. Imi pare rau ca mi-a fost frica. 

Imi pare rau pentru oameni. Imi pare rau ca traiesc repede, ca nu se mai implica, ca simt mai putin. Imi pare rau ca si lor le e frica sa simta cu adevarat.

Uneori ma indragostesc din priviri si imi pare rau ca nu pot sa-mi adun curajul.

Imi pare rau ca nu pot sa ma concentrez, ca nu pot sa fac nimic cum trebuie, ca tragi de mine si ma intrebi ce am. Imi pare rau ca vrei sa-ti explic prin cuvinte ce se intampla cu mine, dar pur si simplu nu pot, nu gasesc cuvintele, am obosit...

Imi pare rau ca nu stiu ce parte esti tu din mine. Sau daca e bine sa fii ceva din mine, tu, cum cred eu ca esti. Poate esti altfel. Si cel mai rau imi pare de faptul ca nu mai stiu ce parte sunt eu din mine.

Uneori ma gandesc ca as face orice sa fie bine. Dar nu depinde doar de mine. Alteori vreau doar sa fiu bine si sa nu-mi pese.

Vreau sa sparg cana de cafea de pe birou. Vreau sa apuc cearsafurile si sa le arunc pe fereastra. Vreau sa ma asez pe pat si patul sa se transforme in nisip. Vreau ca dulapul din fata mea sa se transforme in mare si cand deschid usile valurile sa se reverse si sa se sparga usor de patul meu...

Da, mi-e dor de mare si orasul ma sufoca. Ma sufoca oamenii, strazile ma strang si fumul nu ma lasa sa respir. E totul prea murdar, suflete patate de prea multe pacate.

Vreau sa simt soarele pe piele, vreau sa ma spele marea de toate amintirile neplacute, vreau sa dansez pe plaja pana la apus.

Mi-e dor de caldura unei nopti de august, mi-e dor de linistea noptilor la malul marii, mi-e dor de noptile de betie si cantece pe plaja, mi-e dor de tot ce a fost si ce va urma, mi-e dor de vara...

Ma trezesc noaptea si ma cuprinde nebunia de moment. As lasa totul acum, totul, as pleca in pijamale la mare. Mi-as lua prietenii cu mine si nu ne-am mai opri din dansat.

Hai sa zambim toti, sa facem lumea mai buna...

Mi-e dor de senzatia pe care o simt in stomac cand ajung la mare.

Mi-e dor de felul in care marea ma face sa zambesc involuntar.

Mi-e dor de terasele pline, mi-e dor sa merg desculta...

Have you ever noticed how chocolate, new clothes, new shoes, nice make up always make women happy? 

(well, they perfectly work for me).

Anyway, can anyone show me one woman who doesn't like at least one of the things above? I don't think you really can!

But here are some other little nice things which make me happy: 

a kiss on the forehead (coming from a guy, obviously)

a hug from a friend (or two, or three, or hundreds)
my friends (they are so beautiful)

danciiiiiiiing ♥ (should i mention that i truly heart street dance?)

holding my pillow in my arms right before i fall asleep

sun, sunrise, sunset 

party, party, party

dnb
my fav songs 

skittles

good tv shows 

boys who know to dance

tanned boys

blonde tanned boys

sleeping 

waking up to drink some juice and noticing that the sun is rising

the sun on my skin

the seaaa (and I so miss it!)

being childish

sometimes being wild

being nuts especially

kissing a girl's lips from time to time (a girl's lips are more sugary than a boy's one...well, to be honest, it depends on the boy)

reading good books

drinking hot chocolate and cappucino

eating ice cream (yummy!)

that moment when a guy i fancy has his head on my legs and i run my fingers through his hair 

that moment when a guy plays with my hair

neck kisses

running my fingers on a hot guy's smooth skin

summer!!!!!!!!!!!!!!!! 

summer nights and summer mornings

those moments when i don't intend but i just get drunk with old friends

british boys

british boys
british boys
british accent 

british boys with british accent 

photos of me and my friends

laughing at old photos of me and my friends

eating so much chocolate that i almost throw up

running on a field (you should try it, it's lovely)

english (is really awesome)

when someone bites me

white and red roses

buying t shirts with different cute writings on them

making and eating pancakes

reading vogue, cosmopolitan, elle 

those moments when I realize God is awesome 

fridays

being in love

laughing till my tummy aches 

spending hours talking about pointless things

those moments when i realize mum is cool 

being a girl and complaining about it from time to time
wearing shirts and converse
pepsi
being a teenager
reading anne rice's books about vampires
long conversations at night
writing
streets at night
dogs
anddd...

... ♥  muffins!!!!!!!!

and the list goes on ...

I truly appreciate when people try to cheer you up after you broke up with your girlfriend/boyfriend, but there's one part i hate about it. The "plenty of fish in the sea" cliche. I mean, do people really think telling you that you were together with someone who wasn't good enough for you will make you feel better? No way. I find it very annoying. What is more, I don't understand why every time when you break up with someone all of your friends find so many bad parts of him/her. Can't we just get used to the idea that it didn't work? It doesn't mean that every person who you broke up with it's bad, stupid, ugly etc, it only means that it wasn't the right person for you, the person which suits your character, your heart. 

What happens when you feel that between you and your ex is something worth fixing and all the people around you tell you that you're way better than him/her and you just give up? You might lose someone who really cares about you and someone you could have been very happy with. 

So.. what I'm trying to say it's that every time when something like that happens you should only follow your heart and you shouldn't regret your choice whether it turns out for the best or for the worse because you did your best to make things work.
Indeed, there are some cases when you are totally blind and you are going to make a bad decision, but this is the moment when friends should really interfeer, because they shouldn't judge your ex, they are supposed to help you figure out what's best to do and to support you. 

This one is for those girls who see him every day and they try to smile, but die a little more inside, for the girls who know nothing kills you, but everything makes you stronger, for the girls who fight with themselves and want to become strong independent women, for the girls who have so many weak moments but they don't ever back down, for the girls who try to build a wall around their heart, but sometimes they build it with cracked stones, for the girls who are not secure enough but they don't show this to the world, for the girls who take risks, for the girls who look deeper than clothes and belongings, for the girls who know how to wear high heels, but coverse too, for the girls who know naturalness is beauty, for the girls who are learning to dance in the rain, for the girls who cried at least once when they were in love...

This is for the girls who failed so many times but they continued to try and finally they made it. 

This is for us and for the amazing women we will become one day. ♥

Fuck all the bitches. I'm done with all the feelings. Let's party. Hard.

Asfalt nenorocit. Eu mi-as dori sa pasesc pe nisip acum.

Cum sa explici propriei persoane ca ceva ce a dorit atat de mult n-o sa se intample niciodata? Cum sa-ti explici ca poate e vina ta sau poate ca nu, ca n-are rost sa cauti motive pentru ca asta nu schimba nimic?. Cum sa-ti explici toate astea cand nimeni nu te ajuta si cand sufletul tau a ramas la mare si nu se mai intoarce inapoi?

Care e realitatea de fapt? Realitatea mea, a ta, a lui? Daca eu vad ceva diferit de ceilalti si ceilalti vad ceva diferit de mine si doar felul in care ne exprimam e acelasi? Daca verdele pe care il vad eu e de fapt rozul pe care il vede el? Asta ar explica multe.

Azi am inteles ca de fapt iubirea se naste in noi. Noi ne dorim sa iubim si apoi apare cineva care umple golul. Pentru ca atunci cand il vezi pe acel cineva stii ca pe el ai vrea sa-l iubesti, sa-l strangi in brate, sa ai grija de el, sa nu il certi, sa ai grija sa fie mereu fericit...

Uneori crezi ca tu nu stii sa iubesti, pentru ca nu te-a invatat nimeni, dar iubesti fara sa stii...Si doare.

Si zi de zi toate se amesteca, te obosesc sentimentele. Si recurgi la zambete false...Azi unul, maine altul, pana cand devii dependent.

Nu stiu daca exista prietenie adevarata sau doar momente. Nu exista fericire totala, dar tocmai asta e farmecul. Poate asa e si cu prietenia. Tot ce stiu e ca momentele in care prietenii tai te fac sa razi pana cand plangi la propriu sunt perfecte. 

Nu sunt in masura sa te judec si nici macar nu mai pot sa te inteleg. Daca as spune ca da, as minti si acum vreau doar sa fiu sincera cu tine.

M-am saturat sa imi fie frica sa spun ce simt. Se amesteca ganduri cu sentimente si eu nu mai pot sa le descurc. Si uite asa mai trece o zi in care zambesc fortat si ma oblig sa merg inainte. Si tot astept ceva, dar nici eu nu mai stiu ce..

Totul trece, stiu asta. Dar tot nu m-am lamurit cum te controlezi pe moment. Poate nici nu trebuie... Ai observat vreodata ce bine e dupa ce plangi? E mai usor sa lasi lacrimile sa iti cada pe obraji, e mai usor sa tremuri necontrolat. M-as urca intr-un tren, vara tarziu, sa tot merg si sa nu mai ajung la destinatie. Si sa plang usurel pentru tot ce s-a intamplat si ce-o sa se mai intample. Dar stiu ca astea nu-s probleme, ca sunt doar momentele in care un adolescent isi pierde controlul si ca intr-o zi va trebui sa ma maturizez.

Mi-e dor de o noapte de august, mi-e dor de muzica si cum ne pulseaza prin vene. Mi-e dor de cineva care sa-mi faca inima sa bata din ce in ce mai repede.

Stii cum e cand incerci sa formulezi o propozitie in care sa ingramadesti toate sentimentele, sperantele si visele tale? Dar intotdeauna parca se gaseste cineva sa te intrerupa sau nu te poti exprima pentru ca tu gandesti cu inima. Si toata lumea te cearta pentru ca esti o persoana sentimentala si nu rationala.

O mare de oameni te priveste si isi imagineaza tot felul de lucruri despre tine, si e ciudat ca dintre atatia oameni nimeni nu stie ce simti tu cu adevarat. E ciudat cum, cateodata, suntem atat de singuri.

De ce vrei garantii pentru fericire? Fericire ... ce argument logic e asta? Nimic ce tine de fericire nu e logic. Nu exista premise, si mai ales, nu exista concluzii clare. 

Mi-e dor...sincer? Nici eu nu mai stiu de ce. Si toate astea nu-s decat franturi de oboseala, de stres, de nerabdare, de adolescenta.

Noi suntem preocupati, nervosi, stresati. Nu avem timp. Deci... cine ne va trai vietile?

Si mai spuneti ca viata e urata. De fapt, nu stiit voi sa o traiti.

Ti-e dor de ea si ramai pe loc. Parca nu-ti mai pasa, parca toate trec pe langa tine si nu te poti agata de nimic.Crezi ca prinzi curaj si incerci sa mergi inainte, dar te pierzi in detalii inutile, zambete false, te minti singur spunandu-ti ca ti-e bine, zambesti ironic tuturor persoanelor din jurul tau. "Nici viata lor nu e perfecta, nu-i asa?.."Si iti impui sa nu mai cauti explicatii inutile, incerci cu disperare sa blochezi sentimentele, incepi sa mergi mai repede. Treci prin viata alert ca sa nu te mai raneasca nimic, ca sa poti sa ajungi la final, ca sa castigi lupta cu tine insuti.Si ai ajuns. In acelasi loc. Inca ti-e dor si te intrebi ce ar trebui sa faci cand ti-e dor de cineva. Sa razi, sa plangi, sa o vezi? Nu ii poti cere ceva imposibil, nu ii poti cere sa te ierte, nu poti fi egoist, nu de data asta. Nu ai putea fi langa ea, nu ai putea sa ii suporti indiferenta.

Nu, o sa o lasi sa fie fericita. Poate deja a trecut peste, poate e bine, poate e ... indragostita.

Ti-e dor de el. Uneori te gandesti ca ai vrea sa iubesti pe altcineva. Ai vrea sa fii indragostita, sa tii pe cineva de mana, sa te tina in brate si sa iti poarte grija. Si te intrebi daca ar seamana cu el. Daca ar gandi ca el, daca ai face acelasi lcururi pe care le-ai facut cu el. Stii prea bine ca nu o sa mai fie nimeni asa. Si nu poti sa iti imaginezi cum ar fi fost daca nu l-ai fi cunoscut. Si, desi s-au intamplat atat de multe, atatea certuri, regreti ca nu faci parte din viata lui. Dar speri sa fie fericit, chiar daca ti-ai dori atat de mult sa fii tu cea care-l face asa. Dar probabil asta nu se va mai intampla niciodata. Amandoi ati crezut ca va fi mai bine asa. Probabil el e bine acum. Probabil nu sufera...probabil e ...indragostit. 

Copilaria a fost frumoasa. Erai peste tot, nu aveai griji. Erai fericit. 

Adolecenta e adrenalina. Zi de zi petreci prea mult ore cu persoane limitate care au idei preconcepute. Pe zi ce trece devine tot mai frustrant faptul ca nu poti sa faci nimic. Degeaba o sa incerci tu sa deschizi gura pentru ca intotdeauna au grija sa ti-o inchida la loc. Laudandu-se, evident. Pentru ca ei stiu. Pentru ca ei pot si tu nu. Nu conteaza ca nici macar n-ai incercat, sigur va fi asa. Pentru ca ei au trecut prin lucruri de genul deja si stiu ce se intampla. Pentru ca, intotdeauna, oricat te-ai chinui sa le demonstrezi contrariul, care din intamplare e si adevarat, ei vor fi mai destepti ca tine. Si zilnic te lupti cu ei, incerci sa-ti pastrezi calmul, sa rezisti, dar ei te intreaba daca esti nemultumit de tine, dezamagit. "Si totusi, nu da vina pe tine, vezi tu, se mai intampla...".
Degeaba te chinui. Nu vor intelege niciodata ca problema e la ei.
Dar o sa inveti candva sa fii imun. Si sa ignori. Sa mergi inainte prefacandu-te ca nu exista. Apoi, usor usor, ei chiar nu vor mai exista. N-o sa-i mai vezi, n-o sa ii mai auzi, n-o sa-ti mai pese. 

M-am saturat, am obosit, nu mai vreau. Nu mai raspund. Nu va mai aud. Nu mai existati. 

Uneori ma intreb cand se vor schimba oamenii in ceea ce se vor a fi. 

Alteori stiu raspunsul si fara sa ma mai intreb...niciodata.