Parca a fost odata, demult, parca sunt amintiri vechi pierdute intr-un cufar aruncat in mare, parca sunt atat de invechite ca li s-au sters contururile, parca sunt rupte, sfasaiate si neintregi, parca ar fi trebuit sa fie uitate si neredescoperite niciodata.

A fost o poveste simpla si totusi prea complicata pentru sufletele lor mici, gata sa se avante, fara sa cunoasca suferinta, ci doar speranta. A fost povestea a doi copii ce purtau zambete in ochi, copii ale caror vise erau nepatate. Erau puri, erau firavi, dar nimanui nu i-a pasat. Erau curajosi si se aveau unul pe celalalt.

Au vrut sa construiasca segmente de viata impreuna. Nu purtau ei vina pentru realitate. Chiar asa, cine a construit realitatea? Si cine crede in ea? Ei nu credeau si astfel daramau lumea din jurul lor si creau alta noua. 

La 17 ani erau de parere ca vara nu se va termina niciodata, ca vor putea fugi mereu in Gara de Nord, ca vor sta intotdeauna pe nisip tinandu-se de mana si, cine stie, poate intr-o zi vor salva lumea.

Dar se spune ca toate lucrurile bune au un sfarsit. De ce, n-am inteles niciodata. De ce sa murdarim lumea?  Asa se intrebau si ei, fiindca momentele cand te lupti cu lumea intreaga sa protejezi ceva in care crezi cu adevarat sunt cele mai dificile, sunt cele care se joaca cu inima unui adolescent si cele care ii rapesc inocenta si-o sfarama.

Cum poti sa mai iubesti oamenii cand ei distrug tot ce ai iubit tu vreodata? Nu poti, ametesti, parca nu mai esti tu....

Si deodata te trezesti...mare. Adult. Responsabil. Matur. Si iti amintesti povestea lor si cat de curate le erau sufletele. Iti amintesti prin ceata, nu te recunosti, te gandesti ca poate totusi ti-a soptit cineva, intr-o seara, la ureche sau poate era dintr-un film...

Chiar atat de mult te-ai schimbat?

As vrea sa te ajut, dar eu sunt nu sunt decat o adolescenta imatura si iresponsabila, iar oamenii mari nu cred in cei ca mine.