Nu sunt in masura sa te judec si nici macar nu mai pot sa te inteleg. Daca as spune ca da, as minti si acum vreau doar sa fiu sincera cu tine.

M-am saturat sa imi fie frica sa spun ce simt. Se amesteca ganduri cu sentimente si eu nu mai pot sa le descurc. Si uite asa mai trece o zi in care zambesc fortat si ma oblig sa merg inainte. Si tot astept ceva, dar nici eu nu mai stiu ce..

Totul trece, stiu asta. Dar tot nu m-am lamurit cum te controlezi pe moment. Poate nici nu trebuie... Ai observat vreodata ce bine e dupa ce plangi? E mai usor sa lasi lacrimile sa iti cada pe obraji, e mai usor sa tremuri necontrolat. M-as urca intr-un tren, vara tarziu, sa tot merg si sa nu mai ajung la destinatie. Si sa plang usurel pentru tot ce s-a intamplat si ce-o sa se mai intample. Dar stiu ca astea nu-s probleme, ca sunt doar momentele in care un adolescent isi pierde controlul si ca intr-o zi va trebui sa ma maturizez.

Mi-e dor de o noapte de august, mi-e dor de muzica si cum ne pulseaza prin vene. Mi-e dor de cineva care sa-mi faca inima sa bata din ce in ce mai repede.

Stii cum e cand incerci sa formulezi o propozitie in care sa ingramadesti toate sentimentele, sperantele si visele tale? Dar intotdeauna parca se gaseste cineva sa te intrerupa sau nu te poti exprima pentru ca tu gandesti cu inima. Si toata lumea te cearta pentru ca esti o persoana sentimentala si nu rationala.

O mare de oameni te priveste si isi imagineaza tot felul de lucruri despre tine, si e ciudat ca dintre atatia oameni nimeni nu stie ce simti tu cu adevarat. E ciudat cum, cateodata, suntem atat de singuri.

De ce vrei garantii pentru fericire? Fericire ... ce argument logic e asta? Nimic ce tine de fericire nu e logic. Nu exista premise, si mai ales, nu exista concluzii clare. 

Mi-e dor...sincer? Nici eu nu mai stiu de ce. Si toate astea nu-s decat franturi de oboseala, de stres, de nerabdare, de adolescenta.