I guess I'm not perfect, I sometimes say and do too many stupid things, i lose persons and things, I don t give a damn and I don't care, I don't hear, I've got my head up in the clouds, I can't concentrate. And so what?

Look at me. I'm human. I'm young. I can do whatever I want wherever I choose to do it. I don't want to miss opportunities, I don't want to become upset because of my friends, if they even are what I call "friends". I want to be everything. I want to enjoy life. I don't wanna sit here and watch how you wasted your life, I have mine and i wanna live it by myself. So what if I don't know to love somebody properly? Who the fuck do you think you are to tell me how to do it? I want to fall in love and out of love. And again until I discover by my own how it is to love a person for real.

I wanna create something. I imagine, I dream, I make plans and sometimes I don't have plans and I just hope for some luck. I want to get old and look back and have no regrets. 

So let me. Let me live my life. Let me live it now. There's no tomorrow, there's no yesterday. I m 17, i live in the present, I don't want to remember bad moments from the past. They don't help me at all. I'm not wasting my life, I'm actually living for something. And I believe in me. And you should do the same. :)

Parca a fost odata, demult, parca sunt amintiri vechi pierdute intr-un cufar aruncat in mare, parca sunt atat de invechite ca li s-au sters contururile, parca sunt rupte, sfasaiate si neintregi, parca ar fi trebuit sa fie uitate si neredescoperite niciodata.

A fost o poveste simpla si totusi prea complicata pentru sufletele lor mici, gata sa se avante, fara sa cunoasca suferinta, ci doar speranta. A fost povestea a doi copii ce purtau zambete in ochi, copii ale caror vise erau nepatate. Erau puri, erau firavi, dar nimanui nu i-a pasat. Erau curajosi si se aveau unul pe celalalt.

Au vrut sa construiasca segmente de viata impreuna. Nu purtau ei vina pentru realitate. Chiar asa, cine a construit realitatea? Si cine crede in ea? Ei nu credeau si astfel daramau lumea din jurul lor si creau alta noua. 

La 17 ani erau de parere ca vara nu se va termina niciodata, ca vor putea fugi mereu in Gara de Nord, ca vor sta intotdeauna pe nisip tinandu-se de mana si, cine stie, poate intr-o zi vor salva lumea.

Dar se spune ca toate lucrurile bune au un sfarsit. De ce, n-am inteles niciodata. De ce sa murdarim lumea?  Asa se intrebau si ei, fiindca momentele cand te lupti cu lumea intreaga sa protejezi ceva in care crezi cu adevarat sunt cele mai dificile, sunt cele care se joaca cu inima unui adolescent si cele care ii rapesc inocenta si-o sfarama.

Cum poti sa mai iubesti oamenii cand ei distrug tot ce ai iubit tu vreodata? Nu poti, ametesti, parca nu mai esti tu....

Si deodata te trezesti...mare. Adult. Responsabil. Matur. Si iti amintesti povestea lor si cat de curate le erau sufletele. Iti amintesti prin ceata, nu te recunosti, te gandesti ca poate totusi ti-a soptit cineva, intr-o seara, la ureche sau poate era dintr-un film...

Chiar atat de mult te-ai schimbat?

As vrea sa te ajut, dar eu sunt nu sunt decat o adolescenta imatura si iresponsabila, iar oamenii mari nu cred in cei ca mine. 

Mai intai a fost plictiseala, apoi starea de neliniste. Oboseala a venit cea din urma. Renuntase sa se mai gandeasca, sa incerce sa invinga starea in care se afla. Nu cauta sfaturi, ar fi preferat sa nu-i vorbeasca nimeni. Oricum niciodata nu-i asculta pe ceilalti pana la capat. Nu avea rabdare si caracterul ei impulsiv o facea sa actioneze pe loc. Uneori se dovedea a fi o calitate, alteori se intorcea impotriva ei si o indeparta de oameni. Putea fi linistita ca o copila, dezvaluiandu-si temerile si devenind vulnerabila, sau putea fi sarcastica, fiind capabila sa trateze intr-un mod rautacios orice persoana pe care nu o aprecia.

Nu stia ce o durea, ar fi vrut doar sa stea mereu intinsa pe canapea si sa piarda notiunea timpului. Ar fi vrut ca cineva sa-i adune gandurile si sperantele si sa le piteasca intr-un loc, iar ea sa aiba curajul sa nu le caute niciodata. 

Se intreba daca asa fusese ea si inainte. Dar cand nu a visat si cand nu a dorit sa i se indeplineasca visele? Intotdeauna a dorit ceva sau pe cineva si intotdeauna a luptat.

Acum era altceva. Se schimbase totul, incepand cu ea, de cand aparuse el. Pentru ca el nu semana cu altcineva, pentru ca aparuse in viata ei intr-un mod neobisnuit si pentru ca disparea tot asa. 

Uneori era nerabdatoare si asteptarea ei se transforma in furie si frustrare. Ar fi vrut s-o preschimbe in nepasare. 

Dar il simtea... el se plimba pe conturul gandirii ei, ii inchidea ochii si o impingea spre visare. El trezea dorinte, sperante. Stia ca ea nu-i poate face niciun rau. De fapt, stia ca ea nu mai poate face nimic, decat sa se lase condusa. Si asta o speria, se inchidea in ea, fugea de el si de ce simtea.

Nu vroia sa creeze o poveste, nu vroia sa isi imagineze, vroia sa traiasca. Cu sau fara el. Vroia sa fie curajoasa. Ca atunci cand era mica. Sa le faca fata tuturor, sa se strambe cand adultii vorbeau prostii, sa le explice ca ea stie mai bine si ei sa se amuze. Dar ea sa fie demna, incapatanata si sigura pe ea. Si mai ales, sa fie fericita singura. 

Exista ceva nebunesc in ea care o facea sa se contrzica singura, simtirile ei se loveau unele de altele si nu mai reusea sa ia o decizie. 

Si el...el parea sa o contina si pe ea undeva inauntrul lui, el nu semana cu ei si ea dorea ca el s-o protejeze si sa o invete sa iubeasca. 

Si a adormit. Parea si mai usoara si mai mica, iar parul ei se despletise si se rasfirase pe marginea canapelei. Cartea ramasese deschisa langa mana ei, si o cana de cafea cu lapte era asezata pe coltul masutei de alaturi.