Doare cand intelegi ca unele cuvinte nu pot fi rostite niciodata. Ca oricate scenarii ai fi construit in mintea ta, acele cuvinte si-au pierdut demult intelesul sau rostul. E greu sa te uiti inapoi si sa te intrebi: "cum ar fi fost daca...?" Si totusi, te gandesti ca poate altfel nu trebuia sa fie. Desigur, ceea ce spui e in contradictoriu cu ceea ce simti, ganduri se lupta cu sentimente, reprosuri cu propriile tale incurajari. Poate nu era momentul.          
  Daca e sa fie, va fi. Poate ar fi fost prea frumos sa fie adevarat. Poate te-ar fi schimbat. Poate s-ar fi terminat dureros. Poate doar incerci sa gasesti scuze. Poate nu. Poate doar incerci sa mergi inainte. Poate e curaj, poate e frica, poate e cedare, poate e nostalgie. Sau poate sunt toate.

  Ai fi putut spune o mie de lucruri si nu ai spus niciunul. Unii o numesc orgoliu, dar orgoliul nu se aplica la toate persoanele. Cel putin, orgoliul nu se aplica la o anumita persoana. Cineva care, fara sa stie, fara sa vrea, te-a invatat ceva: sa tii la o persoana, sa nu o vezi pe ea, ci sa-i vezi caracterul, sufletul, ambitiile. Se spune ca atunci cand o iubesti o persoana ii cunosti garderoba. Pentru mine e mai mult sau mai putin invers. Eu nu vad haine, vad doar pe cineva care a reusit sa-mi fie drag. Mai presus de orgoliu si de toate lucrurile copilaresti pe care le experimentasem. Deci, cum ramane cu "m-am blocat si nu i-am putut spune nimic?". Cum ramane cu ideea bine raspandita "comunicarea ajuta la construirea relatiilor de orice fel"? Cum ramane cu tremuratul?      

  Cum poti sa tremuri, cum sa-ti bata inima asa? Intotdeauna am fost de parere ca atunci cand esti confuz, trebuie sa iti asculti inima. Cand bate mult mai tare decat de obicei...stii. Pentru ca inima nu te minte niciodata. Nu e rationala, nu incearca sa fie. E doar sincera.

  Si totusi, dupa toate astea, parca nu iti pare rau. Chiar daca totul nu s-a terminat ca in comediile romantice, ai simtit ceva. Intens, de lunga durata, sincer. Pentru cineva. Pentru un baiat. Si nu te-a dezamagit. Pentru ca ai crezut in el si a dovedit ca poate. Chiar daca asta implica sfarsitul a ceva ce acum un an inseamna atat de mult pentru tine...

  E frumos sa simti ca tii la o persoana cu adevarat. E frumos sa te faca sa tremuri involuntar doar folosindu-se de o privire...

  Mie una mi-e dor...

  De tine.