Il vad ridicand o spraneaca, privindu-ma sceptic, zambind totusi in coltul gurii. Ma intreaba:

-Spui ca iubesti ploaia pentru ca de fiecare data are alta melodie?

-Da, e simplu. Ai iubi-o si tu daca ai stii sa o asculti. 

-Nu cred, de cand eram mic am iubit caldura, zilele senine, faptul ca puteam sa ma joc in aer liber.

-Erai mic...

-Si acum ce e schimbat?

-Acum esti mare!

-Sunt...mare? Asa e, cred, sunt mare!

Rade. Ma priveste cu ochii lui blanzi si rade. Isi ridica sprancele si priveste amuzat inspre mine. Are gropite. Se uita la tricoul pe care il port. E larg. Miroase bine. E al lui. 

-Da, vreau sa zic...acum poti iubi ploaia! Nu iti dai tu seama, dar are multe de oferit. 

-Multe de oferit...domnisoara, poti, te rog, sa-mi dai exemple concrete? 

-Nu in fiecare zi ploua, nu?

-Decat daca locuiesti in Londra.

-Of, as fi vrut eu sa fie asa...dar nu e. Deci nu in fiecare zi ploua, nu?

-Pai nu. Si asta e bine.

-Si totusi, cand ploua, e linistitior. E relaxant...imagineaza-ti numai: afara ploua, vremea te tine pe loc, te tine langa semineu, cu o cana de cappucino in mana. Te tine langa mine, in bratele mele. Si eu te ciufulesc. Eu iubesc ploaia.

-O iubesti? Ploaia?! Nu-i cam mult spus?

-Nu...o iubesc, pentru ca mi-a oferit cele mai frumoase momente. 

-Si eu care credeam ca eu ti le-am oferit!

-Nu tu...ploaia.

...se uita la mine...nu zice nimic, se intoarce si isi pune o cana de ciocolata calda...

-Ploaia...si nu eu.

-Da, chiar asa!

-Credeam ca ai nevoie de soare...

-Am! Am mare nevoie de soare....mai ales cateodata.

-Si atunci, cum iubesti ploaia?!

-Pai...ti-am explicat. Mi-a oferit momente magice. Le retraiesc de fiecare data cand ploua...

-Nu inteleg...

-Nu vrei sa intelegi.

Se gandeste....isi aduce aminte, iar expresia lui de om ganditor ma face sa zambesc. Ma priveste pierdut. Gura i se intredeschide si seamana mai mult ca niciodata cu un copil. Imi vine sa-l pup.

Da, si-a adus aminte. Iubesc ploaia pentru ca prima oara cand ne-am intalnit ploua. Prima oara cand m-a sarutat a fost in mijlocul unei ploi de vara. Iubesc ploaia, pentru ca imi face pofta de carti, de a ma ghemui in pat, iar el vine langa mine si ma saruta...ploaia imi face pofta de dragoste, de el. 

Cand ploua, sta cu capul pe mine, iar eu ma joc cu parul lui, incercand totusi sa citesc. Dar imi distrage atentia, sarutandu-ma pe corp...si inca o data n-am sa termin capitolul...

Ma ia in brate. Stie ca iubesc ploaia, pentru ca mi l-a adus pe el, pentru ca el e al meu si asta e tot ce-mi doresc.

Imi spune:

-Stii...te iubesc! 

Cateodata sunt sigura ca e un copil. Acum ma ridica de pe blatul bucatariei, ma strange tare in brate si ma invarte prin toata camera. Rade, e vesel si ma pupa pe gat. Isi ingroapa fata in parul meu si ma strange cat mai aproape posibil de el.

Si eu il iubesc...

   Doare cand intelegi ca unele cuvinte nu pot fi rostite niciodata. Ca oricate scenarii ai fi construit in mintea ta, acele cuvinte si-au pierdut demult intelesul sau rostul. E greu sa te uiti inapoi si sa te intrebi: "cum ar fi fost daca...?" Si totusi, te gandesti ca poate altfel nu trebuia sa fie. Desigur, ceea ce spui e in contradictoriu cu ceea ce simti, ganduri se lupta cu sentimente, reprosuri cu propriile tale incurajari. Poate nu era momentul.          
  Daca e sa fie, va fi. Poate ar fi fost prea frumos sa fie adevarat. Poate te-ar fi schimbat. Poate s-ar fi terminat dureros. Poate doar incerci sa gasesti scuze. Poate nu. Poate doar incerci sa mergi inainte. Poate e curaj, poate e frica, poate e cedare, poate e nostalgie. Sau poate sunt toate.

  Ai fi putut spune o mie de lucruri si nu ai spus niciunul. Unii o numesc orgoliu, dar orgoliul nu se aplica la toate persoanele. Cel putin, orgoliul nu se aplica la o anumita persoana. Cineva care, fara sa stie, fara sa vrea, te-a invatat ceva: sa tii la o persoana, sa nu o vezi pe ea, ci sa-i vezi caracterul, sufletul, ambitiile. Se spune ca atunci cand o iubesti o persoana ii cunosti garderoba. Pentru mine e mai mult sau mai putin invers. Eu nu vad haine, vad doar pe cineva care a reusit sa-mi fie drag. Mai presus de orgoliu si de toate lucrurile copilaresti pe care le experimentasem. Deci, cum ramane cu "m-am blocat si nu i-am putut spune nimic?". Cum ramane cu ideea bine raspandita "comunicarea ajuta la construirea relatiilor de orice fel"? Cum ramane cu tremuratul?      

  Cum poti sa tremuri, cum sa-ti bata inima asa? Intotdeauna am fost de parere ca atunci cand esti confuz, trebuie sa iti asculti inima. Cand bate mult mai tare decat de obicei...stii. Pentru ca inima nu te minte niciodata. Nu e rationala, nu incearca sa fie. E doar sincera.

  Si totusi, dupa toate astea, parca nu iti pare rau. Chiar daca totul nu s-a terminat ca in comediile romantice, ai simtit ceva. Intens, de lunga durata, sincer. Pentru cineva. Pentru un baiat. Si nu te-a dezamagit. Pentru ca ai crezut in el si a dovedit ca poate. Chiar daca asta implica sfarsitul a ceva ce acum un an inseamna atat de mult pentru tine...

  E frumos sa simti ca tii la o persoana cu adevarat. E frumos sa te faca sa tremuri involuntar doar folosindu-se de o privire...

  Mie una mi-e dor...

  De tine.

Nu stiu cum sa-ti explic ca sunt sufletele noastre. Iti spun doar atat. Gandeste-te la o masa pe care sunt asezate creioane colorate. Unul albastru, altul rosu, unul maricel verde, altul mai mic maro. Asa sunt si sufletele noastre, intr-o zi pot fi suparate ori pline de iubire, in alta zi pot fi pline de speranta sau ranite.

Gandeste-te la melodiile tale preferate. Azi sufletul meu  este "Yellow" de la Coldplay, maine poate fi "Someone like you" de la Adele. 

Poate sufletul are in fata un labirint de cuvinte, de incercari pe care doar cineva le poate trece si poate ajunge cu adevarat in sufletul tau...

Poate cineva are un suflet atat de bland incat vei stii doar privindu-l. 

Poate sufletele sunt intortocheate, poate sufletele sunt locurile unde visele ajung in cele din urma, implinite sau nu. Poate sufletul meu esti tu. Poate ce simt pentru tine sau ce simte el pentru ea ne ocupa sufletele.

Sufletul meu e puternic. E indestructibil. Si totusi, tu reusesti cateodata sa-l ranesti.

Nu stiu daca exista sufletele murdare, sau doar oameni murdari care nu au grija de sufletele lor. 

Si cateodata, apar oameni blanzi si curati care au grija si de sufletul tau. Poate chiar involuntar. Ei doar te iubesc. Uneori stii, alteori nu, dar orice forma de iubire are grija de sufletul tau..

Altadata, iti incredintezi sufletul persoanei iubite. Si, ca intr-un basm, acea persoana te iubeste la randul ei si sunteti sufletele pereche. Cateodata ma intreb daca atunci cand mergem grabiti  nu incercam doar sa ne cautam sufletul pereche.

Spune-i unui suflet drag ce simti pentru el. Nu e nevoie de cuvinte. Sufletul tau comunica cu sufletul unui animal fara cuvinte. Si atunci...cand putem folosi cuvinte de ce oare ne e mai greu sa exprimam sentimentele pe care le avem pentru o alta persoana?

Sufletele sunt indecise. Pentru ca nu pot fi distruse niciodata, dar totusi sunt atat de fragile...

http://www.youtube.com/watch?v=P27MPi3ZhCg&ob=av2e   

  5 octombrie si o cana de cappucino. Coldplay si liceu. Miercuri, dor de vineri. Ma gandesc la multe lucruri deodata si de fapt nu ma gandesc la nimic. 

  Mi-e dor de multe lucruri, cele mai multe legate de trecut si totusi incerc sa ma obisnuiesc si sa ma identific cu ce mi se intampla acum. Si am langa mine oameni de care-mi pasa. Oameni care au stiut sa fie mereu langa mine si sa ma sustina atunci cand simteam ca nu mai pot continua ceva anume, din motive de oboseala, incapatanare, nepasare manifestata de alti oameni si asa mai departe. Oameni pe care-i iubesc si ma iubesc si ei la randul lor. Si nu din acest motiv ii iubesc, nu suport expresia "te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine". Mi se pare ca denota egoism. Imi iubesc prietenii pentru ca sunt speciali si pentru ca m-au facut sa ma atasez de ei. Da, au facut asta si prin comportamentul lor fata de mine, dar imi place sa cred ca acel comportament s-a nascut tocmai din faptul ca le-am inspirat aceleasi lucruri pe care mi l-au inspirat si ei mie. Prietenii mei sunt buni, frumosi, calzi, ambitiosi si diferiti. 

  Ma intreb cum se nasc relatiile dintre oameni. Uneori din priviri, alteori din conversatii purtate cu oameni necunoscuti la miezul noptii(sau cel putin necunoscuti pana atunci). E curios cum unii oameni care au fost dintotdeauna in viata noastra pot pleca atat de usor, iar altii apar intr-un mod total neasteptat si raman acolo pentru totdeauna. 

  Nu-mi plac oamenii care renunta la alti oameni, fara sa aiba motive intemeiate. Nu-mi place ca ceea ce alegem sa facem in viata ne indeparteaza de persoanele dragi. Cateodata e mult prea greu sa lasi o persoana iubita in urma, chiar si atunci cand esti obligat. Nu as spune ca suntem "obligati" sa facem ceva anume, consider ca avem libertate deplina....si totusi uneori suntem constransi. Poate chiar de constiinta sau de sentimentele noastre. Parca uneori e mai bine sa lasi pe cineva in trecutul tau decat sa-l faci sa sufere. Am mai spus-o si o repet: niciodata nu alege pentru sufletul altcuiva. 

Mi-e dor de mai si de plaja goala, de cerul innorat si de mare. Si de prietenii mei, veseli, fericiti, plini de entuziasm, desfacand sticlele de sampanie pentru ca ajunsesem cu totii la mare. Pentru ca urmau 3 nopti de distractie, dintre care doua de Vama Veche.

Mi-e dor de o carte buna, de oamenii pe care ii admir, de fericirea ce urmeaza unei dorinte implinite, de oameni fericiti.

  Imi propun sa fac pe cineva fericit. Fericit in adevaratul sens al cuvantului. Si sa zambesc...cat mai mult posibil. Sunt mandra ca inca pot sa fiu altcumva decat superficiala, inca pot sa visez cand toata lumea imi spune sa ma mentin pe pamant. 

  Stiu ca gresesc. Imi place. Si totusi, vreau sa fac lucrurile asa cum simt. Cum trebuie. In felul meu.