Port un tricou cu maneci lungi si probabil cu 3 numere mai mare decat mine. Sunt distrata si tot ce-mi ruleaza prin minte sunt scenarii de filme dragute.

Stii scenele alea cand el si ea se cearta rau? Ea pleaca furioasa si-l lasa pe el imbufnat, orgolios, nestiind daca sa fuga dupa ea sau nu. Si nu fuge. Si nu mai vorbesc. Si fiecare se plange la prietenii lui, sunt morocanosi mereu, se ciondanesc cu ceilalti si apoi rad! Si au emotii. Si se suna. El ar trebui sa o sune pe ea (it should be the main rule of a gentleman). Ea ii vorbeste frumos, politicos, dar fara sa arate cat de dor i-a fost de el de fapt (si asta e the main rule of a lady!). Si apoi inchid. Si tremura. El zambeste, ea pluteste prin camera si amandoi si-ar da toti banii pe un bilet de tren/avion. Si se intalnesc. Si se iau in brate. And they kiss each other. Mhm...

Ei bine ... scenele astea-mi plac mie mult de tot. As putea sa mananc mandarine si sa ma uit la filme cu scene de genul long time. Btw, mandarinele pe care le mananc acum mi-au provocat un dor teribil de Craciun. :(

Vai! Si mai stii scenele alea cand ea are caciulita pufoasa si manusele tricotate si el are esarfa draguta si o pupa cand afara ninge? Puf. 

Sauuuu el ... el are tricou cu Superman si ea il poarta prin casa. Sau ii poarta camasile ... albastre. Si el se trezeste si o invarte prin toata casa si o pupa. 

Pentru ca scenele astea nu sunt siropoase, sunt speciale. Pentru ca de obiceii indragostiti pot face astfel de lucruri. Pentru ca nu stiu, mi-e dor sa fiu indragostita, sau poate sunt ... si pentru ca e cel mai frumos sa fii adolescent. Si indragostit. Mereu.
Dar cumva, inevitatil ... se ajunge la scenele in care ea plange. Si in filmele bune, lui ii pare rau. Si stie sa o impace, chiar daca probabil ii e frica ca o sa fie penibil. Dar nu o arata. Asta il face pe el el. Doar de asta are tricou cu Superman. Si ei ii trece. Si se strang in brate. O pupa pe frunte. Pe par. Pe gat. Mhm, part two.
Si totusi ... cred ca scenele cele mai dragute sunt cele in care ei se cearta in mijlocul strazii. Si tipa unul la celalalt si sunt super hotarati sa nu cedeze. Si se intorc in acelasi timp, peste 2 secunde. Si pentru ca se intorc in acelasi timp, nu se mai pune ca au cedat. Nu sunt eu romantica, sunt scenele simpatice foc. CLAR.

"Toţi escrocii de pe pâmânt la un loc nu fac cât cei care se înşală singuri."

                                                                                  

                                                                                      Charles Dickens   

Da. Oamenii se mint singuri, e un adevar universal. Omul este cel mai mare dusman al sau. Oamenii cauta motive pentru care se inseala pe sine. Oamenii nu sunt sinceri nici macar cu ei insisi. De ce? Din comoditate, din frica de ceva "nou", din neincredere in fortele proprii. Pentru ca e mai usor sa apelezi la a te minti pe tine insuti, spunandu-ti ca totul va fi bine, decat sa incerci sa rezolvi o problema. E mai usor sa ignori decat sa fii curajos. 
Multi cred ca iubesc cand nu e asa. Cred ca sunt buni si ca sunt obiectivi, cand de fapt sunt rai si isi formeaza opiniile in functie de preferinte sau de dusmanii. 
Oamenii sunt fricosi si cred ca nu vor reusi, pentru ca nu mai au ambitie ... isi pierd esenta, idealurile, felul de a fi. Unde? In rutina. 
Majoritatea prefera sa fie superficiali. Sa nu se implice. Sa dezvolte vicii si manii care sa umple golurile din viata lor. Ceea ce nu realizeaza toti acesti oameni e ca isi fac rau singuri. Isi rapesc sanse la fericire. 
Cei mai multi se prefac pentru a fi acceptati intr-un grup unde isi pierd identitatea. Incep sa se lase condusi si sa gandeasca la fel ca intregul grup, nu ca ei insisi. Au uitat cu totii ce inseamna sa fii distinct, caci sunt prea preocupati de parerea celor din jurul lor. 
Oamenii sunt fatarnici. Pretind ca iubesc cu adevarat o anumita persoana din jurul lor. Cum poti iubi pe altcineva, cum poti face fericit o alta persoana, daca nu te iubesti pe tine insuti, daca nu stii ce te face pe tine fericit? Si mai ales...cum poti afirma ca iubesti pe cineva mai mult decat te iubesti pe tine, daca in definitiv ... tu nu te iubesti?
Cum sa te iubeasca altcineva cand tu te prefaci, cand tu iti renegi sufletul, caracterul?
De ce sa nu fii optimist, increzator? Increderea in sine e arma celor inteligenti, lauda apartine prostilor. 
Cel mai rau e ca, oricat ar incerca, oamenii nu se vor putea minti la nesfarsit.  Asa se face ca intr-o zi vor privi realitatea in fata si ii va durea, vor fi dezamagati de propria persoana. Si totusi, niciodata nu e prea tarziu. Macar la sfarsit sa dea dovada de curaj si demnitate.
Oamenii au nevoie sa fie sinceri. 

Cum ar fi ca intr-o dimineata sa cunosti ce te intriga si ce te atrage cel mai mult? Cum ar fi sa fie totul complicat de simplu? Cum ar fi sa lasi entuziasmul sa te cuprinda de fiecare data cand totul merge prost? Cum ar fi sa iti traiesti visele la nesfarsit? Cum ar fi sa fii o contradictie si sa te iubeasca un absurd?
Cum ar fi sa pleci la scoala si sa te trezesti in gara? Cum ar fi sa te indragostesti de o voce? Cum ar fi sa nu se schimbe sentimentele niciodata? Cum ar fi sa inveti oamenii sa nu mai fie rai? Cum ar fi sa inveti oamenii mari sa fie din nou copii?
Cum ar fi sa te transformi in furtuna sau in soare? Cum ar fi sa iti controlezi destinul? Cum ar fi sa pierzi o vara intreaga stand pe nisip? Cum ar fi sa il certi pe Fat-Frumos?
Cum ar fi sa iti ramana cineva implementat adanc in minte? Sa nu mai uiti? Cum ar fi sa uiti totul?
Cum ar fi sa am mereu fluturi in stomac?

Lasa-ma sa-ti spun povestea: doua fire impletite, innodate in intamplari si amintiri, strans legate, care nu se vor desparti niciodata. Doua fire formand unul. Pornind de la un capat si ajungand la celalalt, adapostind intre ele o multime de cuvinte, de fapte si o istorie implicand sentimente complicate care incep intr-o vara si care continua cu frunze de toamna.

Si firele se amesteca. Unul negru, altul maro, se impletesc atat de frumos ca nu-ti poti lua ochii de la ele. Povestea merge mai departe(ca vantul din Vama Veche). Uneori intr-un ritm alert, rapid, nebun, plin de adrenalina, alteori lent, mototol, romantic.

Uneori legatura se strange, alteori firele se deznoada putin. Dar mie-mi place povestea firelor care se strang si pe asta am sa ti-o spun. Cu fiecare zi, legatura devine mai puternica. Mai tare, mai diferita decat a celorlante fire din jur care par a se destrama zilnic din ce in ce mai mult. E de neinteles si totusi frumos. Si drumul continua, iar ele se unesc si totusi de fiecare data diferit. Cu un nod nou. Cu o impletitura diferita de cea precedenta.

Vezi, e simplu...firele astea se impletesc intr-o poveste. Povestea in care cred eu. Si in care as vrea sa crezi si tu. Candva, poate, intr-o zi, firele se vor desparti. Dar mai e mult pana atunci. Si chiar daca se va intampla asa, chiar daca ata s-a terminat, ele au creat un snur impreuna. Impletit in cel mai frumos mod.

E amuzant, cum sa crezi in povestea a doua fire? Nu crezi pana nu intalnesti firul de ata potrivit tie. Pana nu te impletesti si nu mai vrei sa te despletesti de celalalt fir. Pana nu creezi un snur.

Il vad ridicand o spraneaca, privindu-ma sceptic, zambind totusi in coltul gurii. Ma intreaba:

-Spui ca iubesti ploaia pentru ca de fiecare data are alta melodie?

-Da, e simplu. Ai iubi-o si tu daca ai stii sa o asculti. 

-Nu cred, de cand eram mic am iubit caldura, zilele senine, faptul ca puteam sa ma joc in aer liber.

-Erai mic...

-Si acum ce e schimbat?

-Acum esti mare!

-Sunt...mare? Asa e, cred, sunt mare!

Rade. Ma priveste cu ochii lui blanzi si rade. Isi ridica sprancele si priveste amuzat inspre mine. Are gropite. Se uita la tricoul pe care il port. E larg. Miroase bine. E al lui. 

-Da, vreau sa zic...acum poti iubi ploaia! Nu iti dai tu seama, dar are multe de oferit. 

-Multe de oferit...domnisoara, poti, te rog, sa-mi dai exemple concrete? 

-Nu in fiecare zi ploua, nu?

-Decat daca locuiesti in Londra.

-Of, as fi vrut eu sa fie asa...dar nu e. Deci nu in fiecare zi ploua, nu?

-Pai nu. Si asta e bine.

-Si totusi, cand ploua, e linistitior. E relaxant...imagineaza-ti numai: afara ploua, vremea te tine pe loc, te tine langa semineu, cu o cana de cappucino in mana. Te tine langa mine, in bratele mele. Si eu te ciufulesc. Eu iubesc ploaia.

-O iubesti? Ploaia?! Nu-i cam mult spus?

-Nu...o iubesc, pentru ca mi-a oferit cele mai frumoase momente. 

-Si eu care credeam ca eu ti le-am oferit!

-Nu tu...ploaia.

...se uita la mine...nu zice nimic, se intoarce si isi pune o cana de ciocolata calda...

-Ploaia...si nu eu.

-Da, chiar asa!

-Credeam ca ai nevoie de soare...

-Am! Am mare nevoie de soare....mai ales cateodata.

-Si atunci, cum iubesti ploaia?!

-Pai...ti-am explicat. Mi-a oferit momente magice. Le retraiesc de fiecare data cand ploua...

-Nu inteleg...

-Nu vrei sa intelegi.

Se gandeste....isi aduce aminte, iar expresia lui de om ganditor ma face sa zambesc. Ma priveste pierdut. Gura i se intredeschide si seamana mai mult ca niciodata cu un copil. Imi vine sa-l pup.

Da, si-a adus aminte. Iubesc ploaia pentru ca prima oara cand ne-am intalnit ploua. Prima oara cand m-a sarutat a fost in mijlocul unei ploi de vara. Iubesc ploaia, pentru ca imi face pofta de carti, de a ma ghemui in pat, iar el vine langa mine si ma saruta...ploaia imi face pofta de dragoste, de el. 

Cand ploua, sta cu capul pe mine, iar eu ma joc cu parul lui, incercand totusi sa citesc. Dar imi distrage atentia, sarutandu-ma pe corp...si inca o data n-am sa termin capitolul...

Ma ia in brate. Stie ca iubesc ploaia, pentru ca mi l-a adus pe el, pentru ca el e al meu si asta e tot ce-mi doresc.

Imi spune:

-Stii...te iubesc! 

Cateodata sunt sigura ca e un copil. Acum ma ridica de pe blatul bucatariei, ma strange tare in brate si ma invarte prin toata camera. Rade, e vesel si ma pupa pe gat. Isi ingroapa fata in parul meu si ma strange cat mai aproape posibil de el.

Si eu il iubesc...

   Doare cand intelegi ca unele cuvinte nu pot fi rostite niciodata. Ca oricate scenarii ai fi construit in mintea ta, acele cuvinte si-au pierdut demult intelesul sau rostul. E greu sa te uiti inapoi si sa te intrebi: "cum ar fi fost daca...?" Si totusi, te gandesti ca poate altfel nu trebuia sa fie. Desigur, ceea ce spui e in contradictoriu cu ceea ce simti, ganduri se lupta cu sentimente, reprosuri cu propriile tale incurajari. Poate nu era momentul.          
  Daca e sa fie, va fi. Poate ar fi fost prea frumos sa fie adevarat. Poate te-ar fi schimbat. Poate s-ar fi terminat dureros. Poate doar incerci sa gasesti scuze. Poate nu. Poate doar incerci sa mergi inainte. Poate e curaj, poate e frica, poate e cedare, poate e nostalgie. Sau poate sunt toate.

  Ai fi putut spune o mie de lucruri si nu ai spus niciunul. Unii o numesc orgoliu, dar orgoliul nu se aplica la toate persoanele. Cel putin, orgoliul nu se aplica la o anumita persoana. Cineva care, fara sa stie, fara sa vrea, te-a invatat ceva: sa tii la o persoana, sa nu o vezi pe ea, ci sa-i vezi caracterul, sufletul, ambitiile. Se spune ca atunci cand o iubesti o persoana ii cunosti garderoba. Pentru mine e mai mult sau mai putin invers. Eu nu vad haine, vad doar pe cineva care a reusit sa-mi fie drag. Mai presus de orgoliu si de toate lucrurile copilaresti pe care le experimentasem. Deci, cum ramane cu "m-am blocat si nu i-am putut spune nimic?". Cum ramane cu ideea bine raspandita "comunicarea ajuta la construirea relatiilor de orice fel"? Cum ramane cu tremuratul?      

  Cum poti sa tremuri, cum sa-ti bata inima asa? Intotdeauna am fost de parere ca atunci cand esti confuz, trebuie sa iti asculti inima. Cand bate mult mai tare decat de obicei...stii. Pentru ca inima nu te minte niciodata. Nu e rationala, nu incearca sa fie. E doar sincera.

  Si totusi, dupa toate astea, parca nu iti pare rau. Chiar daca totul nu s-a terminat ca in comediile romantice, ai simtit ceva. Intens, de lunga durata, sincer. Pentru cineva. Pentru un baiat. Si nu te-a dezamagit. Pentru ca ai crezut in el si a dovedit ca poate. Chiar daca asta implica sfarsitul a ceva ce acum un an inseamna atat de mult pentru tine...

  E frumos sa simti ca tii la o persoana cu adevarat. E frumos sa te faca sa tremuri involuntar doar folosindu-se de o privire...

  Mie una mi-e dor...

  De tine.

Nu stiu cum sa-ti explic ca sunt sufletele noastre. Iti spun doar atat. Gandeste-te la o masa pe care sunt asezate creioane colorate. Unul albastru, altul rosu, unul maricel verde, altul mai mic maro. Asa sunt si sufletele noastre, intr-o zi pot fi suparate ori pline de iubire, in alta zi pot fi pline de speranta sau ranite.

Gandeste-te la melodiile tale preferate. Azi sufletul meu  este "Yellow" de la Coldplay, maine poate fi "Someone like you" de la Adele. 

Poate sufletul are in fata un labirint de cuvinte, de incercari pe care doar cineva le poate trece si poate ajunge cu adevarat in sufletul tau...

Poate cineva are un suflet atat de bland incat vei stii doar privindu-l. 

Poate sufletele sunt intortocheate, poate sufletele sunt locurile unde visele ajung in cele din urma, implinite sau nu. Poate sufletul meu esti tu. Poate ce simt pentru tine sau ce simte el pentru ea ne ocupa sufletele.

Sufletul meu e puternic. E indestructibil. Si totusi, tu reusesti cateodata sa-l ranesti.

Nu stiu daca exista sufletele murdare, sau doar oameni murdari care nu au grija de sufletele lor. 

Si cateodata, apar oameni blanzi si curati care au grija si de sufletul tau. Poate chiar involuntar. Ei doar te iubesc. Uneori stii, alteori nu, dar orice forma de iubire are grija de sufletul tau..

Altadata, iti incredintezi sufletul persoanei iubite. Si, ca intr-un basm, acea persoana te iubeste la randul ei si sunteti sufletele pereche. Cateodata ma intreb daca atunci cand mergem grabiti  nu incercam doar sa ne cautam sufletul pereche.

Spune-i unui suflet drag ce simti pentru el. Nu e nevoie de cuvinte. Sufletul tau comunica cu sufletul unui animal fara cuvinte. Si atunci...cand putem folosi cuvinte de ce oare ne e mai greu sa exprimam sentimentele pe care le avem pentru o alta persoana?

Sufletele sunt indecise. Pentru ca nu pot fi distruse niciodata, dar totusi sunt atat de fragile...

http://www.youtube.com/watch?v=P27MPi3ZhCg&ob=av2e   

  5 octombrie si o cana de cappucino. Coldplay si liceu. Miercuri, dor de vineri. Ma gandesc la multe lucruri deodata si de fapt nu ma gandesc la nimic. 

  Mi-e dor de multe lucruri, cele mai multe legate de trecut si totusi incerc sa ma obisnuiesc si sa ma identific cu ce mi se intampla acum. Si am langa mine oameni de care-mi pasa. Oameni care au stiut sa fie mereu langa mine si sa ma sustina atunci cand simteam ca nu mai pot continua ceva anume, din motive de oboseala, incapatanare, nepasare manifestata de alti oameni si asa mai departe. Oameni pe care-i iubesc si ma iubesc si ei la randul lor. Si nu din acest motiv ii iubesc, nu suport expresia "te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine". Mi se pare ca denota egoism. Imi iubesc prietenii pentru ca sunt speciali si pentru ca m-au facut sa ma atasez de ei. Da, au facut asta si prin comportamentul lor fata de mine, dar imi place sa cred ca acel comportament s-a nascut tocmai din faptul ca le-am inspirat aceleasi lucruri pe care mi l-au inspirat si ei mie. Prietenii mei sunt buni, frumosi, calzi, ambitiosi si diferiti. 

  Ma intreb cum se nasc relatiile dintre oameni. Uneori din priviri, alteori din conversatii purtate cu oameni necunoscuti la miezul noptii(sau cel putin necunoscuti pana atunci). E curios cum unii oameni care au fost dintotdeauna in viata noastra pot pleca atat de usor, iar altii apar intr-un mod total neasteptat si raman acolo pentru totdeauna. 

  Nu-mi plac oamenii care renunta la alti oameni, fara sa aiba motive intemeiate. Nu-mi place ca ceea ce alegem sa facem in viata ne indeparteaza de persoanele dragi. Cateodata e mult prea greu sa lasi o persoana iubita in urma, chiar si atunci cand esti obligat. Nu as spune ca suntem "obligati" sa facem ceva anume, consider ca avem libertate deplina....si totusi uneori suntem constransi. Poate chiar de constiinta sau de sentimentele noastre. Parca uneori e mai bine sa lasi pe cineva in trecutul tau decat sa-l faci sa sufere. Am mai spus-o si o repet: niciodata nu alege pentru sufletul altcuiva. 

Mi-e dor de mai si de plaja goala, de cerul innorat si de mare. Si de prietenii mei, veseli, fericiti, plini de entuziasm, desfacand sticlele de sampanie pentru ca ajunsesem cu totii la mare. Pentru ca urmau 3 nopti de distractie, dintre care doua de Vama Veche.

Mi-e dor de o carte buna, de oamenii pe care ii admir, de fericirea ce urmeaza unei dorinte implinite, de oameni fericiti.

  Imi propun sa fac pe cineva fericit. Fericit in adevaratul sens al cuvantului. Si sa zambesc...cat mai mult posibil. Sunt mandra ca inca pot sa fiu altcumva decat superficiala, inca pot sa visez cand toata lumea imi spune sa ma mentin pe pamant. 

  Stiu ca gresesc. Imi place. Si totusi, vreau sa fac lucrurile asa cum simt. Cum trebuie. In felul meu. 

Daca vrei sa te indragostesti de mine, trebuie sa stii... Trebuie sa stii ca te indragostesti de mine cand mi-e frica sau cand sunt curajoasa. Te indragostesti de mine cand sunt imatura si vreau doar sa dorm inghesuita in tine, te indragostesti de mine cand suparata si nu mai spun niciun cuvant, te indragostesti de mine cand ascult melodii triste si vreau sa ma tina cineva in brate, ca sa pot plange si adormi, te indragostesti de mine cand nu ma mai pot opri din ras, cand sunt orgolioasa, cand as vrea sa te cert, dar fug repede in camera. Daca te indragostesti de mine, te indragostesti si de mare, de nisip, de soare.

Te indragostesti de tot ce sunt si tot ce imi doresc sa fiu. Te indragostesti de mine cand sunt indragostita de tine si sunt...ca un copil. 

Si daca te indragostesti de mine, te rog sa ai grija de mine. Nu ma schimba. Lasa-ma doar sa te iubesc si sa fiu mereu indragostita de tine. De tine si de ce iti place, de cum gandesti, de cine esti, de cine vrei sa devii. De sufletul tau, de parul tau, de mainile tale, de felul in care le tii intr-ale mele, de vocea ta, de ochii tai aproape negri. De faptul ca esti aiurit, ca bei cafea dimineata, ca fumezi, ca ma faci sa-mi fie atat de dor de tine...
Da, de tine chiar m-as indragosti! 

I guess I'm not perfect, I sometimes say and do too many stupid things, i lose persons and things, I don t give a damn and I don't care, I don't hear, I've got my head up in the clouds, I can't concentrate. And so what?

Look at me. I'm human. I'm young. I can do whatever I want wherever I choose to do it. I don't want to miss opportunities, I don't want to become upset because of my friends, if they even are what I call "friends". I want to be everything. I want to enjoy life. I don't wanna sit here and watch how you wasted your life, I have mine and i wanna live it by myself. So what if I don't know to love somebody properly? Who the fuck do you think you are to tell me how to do it? I want to fall in love and out of love. And again until I discover by my own how it is to love a person for real.

I wanna create something. I imagine, I dream, I make plans and sometimes I don't have plans and I just hope for some luck. I want to get old and look back and have no regrets. 

So let me. Let me live my life. Let me live it now. There's no tomorrow, there's no yesterday. I m 17, i live in the present, I don't want to remember bad moments from the past. They don't help me at all. I'm not wasting my life, I'm actually living for something. And I believe in me. And you should do the same. :)