Cum ar fi ca intr-o dimineata sa cunosti ce te intriga si ce te atrage cel mai mult? Cum ar fi sa fie totul complicat de simplu? Cum ar fi sa lasi entuziasmul sa te cuprinda de fiecare data cand totul merge prost? Cum ar fi sa iti traiesti visele la nesfarsit? Cum ar fi sa fii o contradictie si sa te iubeasca un absurd?
Cum ar fi sa pleci la scoala si sa te trezesti in gara? Cum ar fi sa te indragostesti de o voce? Cum ar fi sa nu se schimbe sentimentele niciodata? Cum ar fi sa inveti oamenii sa nu mai fie rai? Cum ar fi sa inveti oamenii mari sa fie din nou copii?
Cum ar fi sa te transformi in furtuna sau in soare? Cum ar fi sa iti controlezi destinul? Cum ar fi sa pierzi o vara intreaga stand pe nisip? Cum ar fi sa il certi pe Fat-Frumos?
Cum ar fi sa iti ramana cineva implementat adanc in minte? Sa nu mai uiti? Cum ar fi sa uiti totul?
Cum ar fi sa am mereu fluturi in stomac?

Lasa-ma sa-ti spun povestea: doua fire impletite, innodate in intamplari si amintiri, strans legate, care nu se vor desparti niciodata. Doua fire formand unul. Pornind de la un capat si ajungand la celalalt, adapostind intre ele o multime de cuvinte, de fapte si o istorie implicand sentimente complicate care incep intr-o vara si care continua cu frunze de toamna.

Si firele se amesteca. Unul negru, altul maro, se impletesc atat de frumos ca nu-ti poti lua ochii de la ele. Povestea merge mai departe(ca vantul din Vama Veche). Uneori intr-un ritm alert, rapid, nebun, plin de adrenalina, alteori lent, mototol, romantic.

Uneori legatura se strange, alteori firele se deznoada putin. Dar mie-mi place povestea firelor care se strang si pe asta am sa ti-o spun. Cu fiecare zi, legatura devine mai puternica. Mai tare, mai diferita decat a celorlante fire din jur care par a se destrama zilnic din ce in ce mai mult. E de neinteles si totusi frumos. Si drumul continua, iar ele se unesc si totusi de fiecare data diferit. Cu un nod nou. Cu o impletitura diferita de cea precedenta.

Vezi, e simplu...firele astea se impletesc intr-o poveste. Povestea in care cred eu. Si in care as vrea sa crezi si tu. Candva, poate, intr-o zi, firele se vor desparti. Dar mai e mult pana atunci. Si chiar daca se va intampla asa, chiar daca ata s-a terminat, ele au creat un snur impreuna. Impletit in cel mai frumos mod.

E amuzant, cum sa crezi in povestea a doua fire? Nu crezi pana nu intalnesti firul de ata potrivit tie. Pana nu te impletesti si nu mai vrei sa te despletesti de celalalt fir. Pana nu creezi un snur.

Il vad ridicand o spraneaca, privindu-ma sceptic, zambind totusi in coltul gurii. Ma intreaba:

-Spui ca iubesti ploaia pentru ca de fiecare data are alta melodie?

-Da, e simplu. Ai iubi-o si tu daca ai stii sa o asculti. 

-Nu cred, de cand eram mic am iubit caldura, zilele senine, faptul ca puteam sa ma joc in aer liber.

-Erai mic...

-Si acum ce e schimbat?

-Acum esti mare!

-Sunt...mare? Asa e, cred, sunt mare!

Rade. Ma priveste cu ochii lui blanzi si rade. Isi ridica sprancele si priveste amuzat inspre mine. Are gropite. Se uita la tricoul pe care il port. E larg. Miroase bine. E al lui. 

-Da, vreau sa zic...acum poti iubi ploaia! Nu iti dai tu seama, dar are multe de oferit. 

-Multe de oferit...domnisoara, poti, te rog, sa-mi dai exemple concrete? 

-Nu in fiecare zi ploua, nu?

-Decat daca locuiesti in Londra.

-Of, as fi vrut eu sa fie asa...dar nu e. Deci nu in fiecare zi ploua, nu?

-Pai nu. Si asta e bine.

-Si totusi, cand ploua, e linistitior. E relaxant...imagineaza-ti numai: afara ploua, vremea te tine pe loc, te tine langa semineu, cu o cana de cappucino in mana. Te tine langa mine, in bratele mele. Si eu te ciufulesc. Eu iubesc ploaia.

-O iubesti? Ploaia?! Nu-i cam mult spus?

-Nu...o iubesc, pentru ca mi-a oferit cele mai frumoase momente. 

-Si eu care credeam ca eu ti le-am oferit!

-Nu tu...ploaia.

...se uita la mine...nu zice nimic, se intoarce si isi pune o cana de ciocolata calda...

-Ploaia...si nu eu.

-Da, chiar asa!

-Credeam ca ai nevoie de soare...

-Am! Am mare nevoie de soare....mai ales cateodata.

-Si atunci, cum iubesti ploaia?!

-Pai...ti-am explicat. Mi-a oferit momente magice. Le retraiesc de fiecare data cand ploua...

-Nu inteleg...

-Nu vrei sa intelegi.

Se gandeste....isi aduce aminte, iar expresia lui de om ganditor ma face sa zambesc. Ma priveste pierdut. Gura i se intredeschide si seamana mai mult ca niciodata cu un copil. Imi vine sa-l pup.

Da, si-a adus aminte. Iubesc ploaia pentru ca prima oara cand ne-am intalnit ploua. Prima oara cand m-a sarutat a fost in mijlocul unei ploi de vara. Iubesc ploaia, pentru ca imi face pofta de carti, de a ma ghemui in pat, iar el vine langa mine si ma saruta...ploaia imi face pofta de dragoste, de el. 

Cand ploua, sta cu capul pe mine, iar eu ma joc cu parul lui, incercand totusi sa citesc. Dar imi distrage atentia, sarutandu-ma pe corp...si inca o data n-am sa termin capitolul...

Ma ia in brate. Stie ca iubesc ploaia, pentru ca mi l-a adus pe el, pentru ca el e al meu si asta e tot ce-mi doresc.

Imi spune:

-Stii...te iubesc! 

Cateodata sunt sigura ca e un copil. Acum ma ridica de pe blatul bucatariei, ma strange tare in brate si ma invarte prin toata camera. Rade, e vesel si ma pupa pe gat. Isi ingroapa fata in parul meu si ma strange cat mai aproape posibil de el.

Si eu il iubesc...

   Doare cand intelegi ca unele cuvinte nu pot fi rostite niciodata. Ca oricate scenarii ai fi construit in mintea ta, acele cuvinte si-au pierdut demult intelesul sau rostul. E greu sa te uiti inapoi si sa te intrebi: "cum ar fi fost daca...?" Si totusi, te gandesti ca poate altfel nu trebuia sa fie. Desigur, ceea ce spui e in contradictoriu cu ceea ce simti, ganduri se lupta cu sentimente, reprosuri cu propriile tale incurajari. Poate nu era momentul.          
  Daca e sa fie, va fi. Poate ar fi fost prea frumos sa fie adevarat. Poate te-ar fi schimbat. Poate s-ar fi terminat dureros. Poate doar incerci sa gasesti scuze. Poate nu. Poate doar incerci sa mergi inainte. Poate e curaj, poate e frica, poate e cedare, poate e nostalgie. Sau poate sunt toate.

  Ai fi putut spune o mie de lucruri si nu ai spus niciunul. Unii o numesc orgoliu, dar orgoliul nu se aplica la toate persoanele. Cel putin, orgoliul nu se aplica la o anumita persoana. Cineva care, fara sa stie, fara sa vrea, te-a invatat ceva: sa tii la o persoana, sa nu o vezi pe ea, ci sa-i vezi caracterul, sufletul, ambitiile. Se spune ca atunci cand o iubesti o persoana ii cunosti garderoba. Pentru mine e mai mult sau mai putin invers. Eu nu vad haine, vad doar pe cineva care a reusit sa-mi fie drag. Mai presus de orgoliu si de toate lucrurile copilaresti pe care le experimentasem. Deci, cum ramane cu "m-am blocat si nu i-am putut spune nimic?". Cum ramane cu ideea bine raspandita "comunicarea ajuta la construirea relatiilor de orice fel"? Cum ramane cu tremuratul?      

  Cum poti sa tremuri, cum sa-ti bata inima asa? Intotdeauna am fost de parere ca atunci cand esti confuz, trebuie sa iti asculti inima. Cand bate mult mai tare decat de obicei...stii. Pentru ca inima nu te minte niciodata. Nu e rationala, nu incearca sa fie. E doar sincera.

  Si totusi, dupa toate astea, parca nu iti pare rau. Chiar daca totul nu s-a terminat ca in comediile romantice, ai simtit ceva. Intens, de lunga durata, sincer. Pentru cineva. Pentru un baiat. Si nu te-a dezamagit. Pentru ca ai crezut in el si a dovedit ca poate. Chiar daca asta implica sfarsitul a ceva ce acum un an inseamna atat de mult pentru tine...

  E frumos sa simti ca tii la o persoana cu adevarat. E frumos sa te faca sa tremuri involuntar doar folosindu-se de o privire...

  Mie una mi-e dor...

  De tine.

Nu stiu cum sa-ti explic ca sunt sufletele noastre. Iti spun doar atat. Gandeste-te la o masa pe care sunt asezate creioane colorate. Unul albastru, altul rosu, unul maricel verde, altul mai mic maro. Asa sunt si sufletele noastre, intr-o zi pot fi suparate ori pline de iubire, in alta zi pot fi pline de speranta sau ranite.

Gandeste-te la melodiile tale preferate. Azi sufletul meu  este "Yellow" de la Coldplay, maine poate fi "Someone like you" de la Adele. 

Poate sufletul are in fata un labirint de cuvinte, de incercari pe care doar cineva le poate trece si poate ajunge cu adevarat in sufletul tau...

Poate cineva are un suflet atat de bland incat vei stii doar privindu-l. 

Poate sufletele sunt intortocheate, poate sufletele sunt locurile unde visele ajung in cele din urma, implinite sau nu. Poate sufletul meu esti tu. Poate ce simt pentru tine sau ce simte el pentru ea ne ocupa sufletele.

Sufletul meu e puternic. E indestructibil. Si totusi, tu reusesti cateodata sa-l ranesti.

Nu stiu daca exista sufletele murdare, sau doar oameni murdari care nu au grija de sufletele lor. 

Si cateodata, apar oameni blanzi si curati care au grija si de sufletul tau. Poate chiar involuntar. Ei doar te iubesc. Uneori stii, alteori nu, dar orice forma de iubire are grija de sufletul tau..

Altadata, iti incredintezi sufletul persoanei iubite. Si, ca intr-un basm, acea persoana te iubeste la randul ei si sunteti sufletele pereche. Cateodata ma intreb daca atunci cand mergem grabiti  nu incercam doar sa ne cautam sufletul pereche.

Spune-i unui suflet drag ce simti pentru el. Nu e nevoie de cuvinte. Sufletul tau comunica cu sufletul unui animal fara cuvinte. Si atunci...cand putem folosi cuvinte de ce oare ne e mai greu sa exprimam sentimentele pe care le avem pentru o alta persoana?

Sufletele sunt indecise. Pentru ca nu pot fi distruse niciodata, dar totusi sunt atat de fragile...

http://www.youtube.com/watch?v=P27MPi3ZhCg&ob=av2e   

  5 octombrie si o cana de cappucino. Coldplay si liceu. Miercuri, dor de vineri. Ma gandesc la multe lucruri deodata si de fapt nu ma gandesc la nimic. 

  Mi-e dor de multe lucruri, cele mai multe legate de trecut si totusi incerc sa ma obisnuiesc si sa ma identific cu ce mi se intampla acum. Si am langa mine oameni de care-mi pasa. Oameni care au stiut sa fie mereu langa mine si sa ma sustina atunci cand simteam ca nu mai pot continua ceva anume, din motive de oboseala, incapatanare, nepasare manifestata de alti oameni si asa mai departe. Oameni pe care-i iubesc si ma iubesc si ei la randul lor. Si nu din acest motiv ii iubesc, nu suport expresia "te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine". Mi se pare ca denota egoism. Imi iubesc prietenii pentru ca sunt speciali si pentru ca m-au facut sa ma atasez de ei. Da, au facut asta si prin comportamentul lor fata de mine, dar imi place sa cred ca acel comportament s-a nascut tocmai din faptul ca le-am inspirat aceleasi lucruri pe care mi l-au inspirat si ei mie. Prietenii mei sunt buni, frumosi, calzi, ambitiosi si diferiti. 

  Ma intreb cum se nasc relatiile dintre oameni. Uneori din priviri, alteori din conversatii purtate cu oameni necunoscuti la miezul noptii(sau cel putin necunoscuti pana atunci). E curios cum unii oameni care au fost dintotdeauna in viata noastra pot pleca atat de usor, iar altii apar intr-un mod total neasteptat si raman acolo pentru totdeauna. 

  Nu-mi plac oamenii care renunta la alti oameni, fara sa aiba motive intemeiate. Nu-mi place ca ceea ce alegem sa facem in viata ne indeparteaza de persoanele dragi. Cateodata e mult prea greu sa lasi o persoana iubita in urma, chiar si atunci cand esti obligat. Nu as spune ca suntem "obligati" sa facem ceva anume, consider ca avem libertate deplina....si totusi uneori suntem constransi. Poate chiar de constiinta sau de sentimentele noastre. Parca uneori e mai bine sa lasi pe cineva in trecutul tau decat sa-l faci sa sufere. Am mai spus-o si o repet: niciodata nu alege pentru sufletul altcuiva. 

Mi-e dor de mai si de plaja goala, de cerul innorat si de mare. Si de prietenii mei, veseli, fericiti, plini de entuziasm, desfacand sticlele de sampanie pentru ca ajunsesem cu totii la mare. Pentru ca urmau 3 nopti de distractie, dintre care doua de Vama Veche.

Mi-e dor de o carte buna, de oamenii pe care ii admir, de fericirea ce urmeaza unei dorinte implinite, de oameni fericiti.

  Imi propun sa fac pe cineva fericit. Fericit in adevaratul sens al cuvantului. Si sa zambesc...cat mai mult posibil. Sunt mandra ca inca pot sa fiu altcumva decat superficiala, inca pot sa visez cand toata lumea imi spune sa ma mentin pe pamant. 

  Stiu ca gresesc. Imi place. Si totusi, vreau sa fac lucrurile asa cum simt. Cum trebuie. In felul meu. 

Daca vrei sa te indragostesti de mine, trebuie sa stii... Trebuie sa stii ca te indragostesti de mine cand mi-e frica sau cand sunt curajoasa. Te indragostesti de mine cand sunt imatura si vreau doar sa dorm inghesuita in tine, te indragostesti de mine cand suparata si nu mai spun niciun cuvant, te indragostesti de mine cand ascult melodii triste si vreau sa ma tina cineva in brate, ca sa pot plange si adormi, te indragostesti de mine cand nu ma mai pot opri din ras, cand sunt orgolioasa, cand as vrea sa te cert, dar fug repede in camera. Daca te indragostesti de mine, te indragostesti si de mare, de nisip, de soare.

Te indragostesti de tot ce sunt si tot ce imi doresc sa fiu. Te indragostesti de mine cand sunt indragostita de tine si sunt...ca un copil. 

Si daca te indragostesti de mine, te rog sa ai grija de mine. Nu ma schimba. Lasa-ma doar sa te iubesc si sa fiu mereu indragostita de tine. De tine si de ce iti place, de cum gandesti, de cine esti, de cine vrei sa devii. De sufletul tau, de parul tau, de mainile tale, de felul in care le tii intr-ale mele, de vocea ta, de ochii tai aproape negri. De faptul ca esti aiurit, ca bei cafea dimineata, ca fumezi, ca ma faci sa-mi fie atat de dor de tine...
Da, de tine chiar m-as indragosti! 

I guess I'm not perfect, I sometimes say and do too many stupid things, i lose persons and things, I don t give a damn and I don't care, I don't hear, I've got my head up in the clouds, I can't concentrate. And so what?

Look at me. I'm human. I'm young. I can do whatever I want wherever I choose to do it. I don't want to miss opportunities, I don't want to become upset because of my friends, if they even are what I call "friends". I want to be everything. I want to enjoy life. I don't wanna sit here and watch how you wasted your life, I have mine and i wanna live it by myself. So what if I don't know to love somebody properly? Who the fuck do you think you are to tell me how to do it? I want to fall in love and out of love. And again until I discover by my own how it is to love a person for real.

I wanna create something. I imagine, I dream, I make plans and sometimes I don't have plans and I just hope for some luck. I want to get old and look back and have no regrets. 

So let me. Let me live my life. Let me live it now. There's no tomorrow, there's no yesterday. I m 17, i live in the present, I don't want to remember bad moments from the past. They don't help me at all. I'm not wasting my life, I'm actually living for something. And I believe in me. And you should do the same. :)

Parca a fost odata, demult, parca sunt amintiri vechi pierdute intr-un cufar aruncat in mare, parca sunt atat de invechite ca li s-au sters contururile, parca sunt rupte, sfasaiate si neintregi, parca ar fi trebuit sa fie uitate si neredescoperite niciodata.

A fost o poveste simpla si totusi prea complicata pentru sufletele lor mici, gata sa se avante, fara sa cunoasca suferinta, ci doar speranta. A fost povestea a doi copii ce purtau zambete in ochi, copii ale caror vise erau nepatate. Erau puri, erau firavi, dar nimanui nu i-a pasat. Erau curajosi si se aveau unul pe celalalt.

Au vrut sa construiasca segmente de viata impreuna. Nu purtau ei vina pentru realitate. Chiar asa, cine a construit realitatea? Si cine crede in ea? Ei nu credeau si astfel daramau lumea din jurul lor si creau alta noua. 

La 17 ani erau de parere ca vara nu se va termina niciodata, ca vor putea fugi mereu in Gara de Nord, ca vor sta intotdeauna pe nisip tinandu-se de mana si, cine stie, poate intr-o zi vor salva lumea.

Dar se spune ca toate lucrurile bune au un sfarsit. De ce, n-am inteles niciodata. De ce sa murdarim lumea?  Asa se intrebau si ei, fiindca momentele cand te lupti cu lumea intreaga sa protejezi ceva in care crezi cu adevarat sunt cele mai dificile, sunt cele care se joaca cu inima unui adolescent si cele care ii rapesc inocenta si-o sfarama.

Cum poti sa mai iubesti oamenii cand ei distrug tot ce ai iubit tu vreodata? Nu poti, ametesti, parca nu mai esti tu....

Si deodata te trezesti...mare. Adult. Responsabil. Matur. Si iti amintesti povestea lor si cat de curate le erau sufletele. Iti amintesti prin ceata, nu te recunosti, te gandesti ca poate totusi ti-a soptit cineva, intr-o seara, la ureche sau poate era dintr-un film...

Chiar atat de mult te-ai schimbat?

As vrea sa te ajut, dar eu sunt nu sunt decat o adolescenta imatura si iresponsabila, iar oamenii mari nu cred in cei ca mine. 

Mai intai a fost plictiseala, apoi starea de neliniste. Oboseala a venit cea din urma. Renuntase sa se mai gandeasca, sa incerce sa invinga starea in care se afla. Nu cauta sfaturi, ar fi preferat sa nu-i vorbeasca nimeni. Oricum niciodata nu-i asculta pe ceilalti pana la capat. Nu avea rabdare si caracterul ei impulsiv o facea sa actioneze pe loc. Uneori se dovedea a fi o calitate, alteori se intorcea impotriva ei si o indeparta de oameni. Putea fi linistita ca o copila, dezvaluiandu-si temerile si devenind vulnerabila, sau putea fi sarcastica, fiind capabila sa trateze intr-un mod rautacios orice persoana pe care nu o aprecia.

Nu stia ce o durea, ar fi vrut doar sa stea mereu intinsa pe canapea si sa piarda notiunea timpului. Ar fi vrut ca cineva sa-i adune gandurile si sperantele si sa le piteasca intr-un loc, iar ea sa aiba curajul sa nu le caute niciodata. 

Se intreba daca asa fusese ea si inainte. Dar cand nu a visat si cand nu a dorit sa i se indeplineasca visele? Intotdeauna a dorit ceva sau pe cineva si intotdeauna a luptat.

Acum era altceva. Se schimbase totul, incepand cu ea, de cand aparuse el. Pentru ca el nu semana cu altcineva, pentru ca aparuse in viata ei intr-un mod neobisnuit si pentru ca disparea tot asa. 

Uneori era nerabdatoare si asteptarea ei se transforma in furie si frustrare. Ar fi vrut s-o preschimbe in nepasare. 

Dar il simtea... el se plimba pe conturul gandirii ei, ii inchidea ochii si o impingea spre visare. El trezea dorinte, sperante. Stia ca ea nu-i poate face niciun rau. De fapt, stia ca ea nu mai poate face nimic, decat sa se lase condusa. Si asta o speria, se inchidea in ea, fugea de el si de ce simtea.

Nu vroia sa creeze o poveste, nu vroia sa isi imagineze, vroia sa traiasca. Cu sau fara el. Vroia sa fie curajoasa. Ca atunci cand era mica. Sa le faca fata tuturor, sa se strambe cand adultii vorbeau prostii, sa le explice ca ea stie mai bine si ei sa se amuze. Dar ea sa fie demna, incapatanata si sigura pe ea. Si mai ales, sa fie fericita singura. 

Exista ceva nebunesc in ea care o facea sa se contrzica singura, simtirile ei se loveau unele de altele si nu mai reusea sa ia o decizie. 

Si el...el parea sa o contina si pe ea undeva inauntrul lui, el nu semana cu ei si ea dorea ca el s-o protejeze si sa o invete sa iubeasca. 

Si a adormit. Parea si mai usoara si mai mica, iar parul ei se despletise si se rasfirase pe marginea canapelei. Cartea ramasese deschisa langa mana ei, si o cana de cafea cu lapte era asezata pe coltul masutei de alaturi.